Bianca Oana: ”Mă motivează să lucrez cu oameni care mă inspiră și în a căror viziune artistică cred foarte mult.”

27 Februarie 2020

Am invitat-o pe Bianca Oana la un dialog pentru că o cunoscusem în urmă cu un an jumătate, când luasem parte la distribuția filmului Touch me Not în cinematografele din România – și am rămas cu o părere bună despre ea și cu o dorință de a o cunoaște mai bine. Folosindu-mă de premiera noului film produs – ”colectiv”, care se lansează săptămâna asta în cinematografele din țară și este un MUST SEE, am sunat-o și am stabilit să ne vedem la ea acasă – un apartament central și spațios, cu vitralii la geam, multe vinyluri și Michael Jackson pe fundal. Am stat de vorbă mai bine de o oră jumate, timp în care am vorbit despre câte în lună și-n stele, iar la final, am simțit că plec cunoscând-o mai bine atât pe Bianca, cât și pe mine.

Bianca este o femeie super inteligentă, introspectă și umană. A terminat scenaristica la UNATC, însă de când a ales producția de film, nu mai scrie decât poezii. Ca producător principal, a produs doar două filme – Touch me Not (R: Adina Pintilie, Ursul de Aur la Berlin 2018) și ”colectiv” (R: Alexander Nanău, care își are premiera pe 28.02.2020 și a fost văzut la TIFF, Sundance si Venice IFF), însă ambele filme sunt genul acela care îți fac pielea de găină și la care continui să te gândești mult timp după vizionarea lor. Genul meu de filme – și implicit, genul meu de om și producător – pentru că felul tău de a fi poate fi observat și din genul de filme pe care le produci, sau pe care le vizionezi. Am parcurs de la copilărie, la adolescență, studenție și viața ca producător de film. Despre Touch me Not și ”colectiv”. Despre intimitate și corupție. Vise și realitate.

Foto: Marius Măldăianu / Styling: Dora Mois / Locație: Sala Horia Bernea, MȚR

Bianca, cum arată pentru tine lumea în care ți-ai dori să trăiești?

Cu siguranță mai puțin poluată, cu mai puține mașini – asta pentru că trăiesc în București și tot timpul fantazez către un oraș cu străzi libere, neocupate de mașini. Și în care să văd mai mulți copaci. Din 2015, de când am început să călătoresc mai mult, mă uit și la celelalte orașe din Europa și constat că de fapt nici ele nu sunt prea verzi. Am fost de curând la Bruxelles, unde am mers 10 minute pe o stradă din centru care nu avea deloc copaci. Totul era beton și sticlă; dar mi-a plăcut acolo diversitatea rasială și culturală, ca să bifăm un alt punct din lumea mea ideală. Mi-ar plăcea să fim toți la un loc, fără nicio diferență.

Iar dacă vorbim de world peace, cu siguranță pot să-mi imaginez o lume în care demnitatea umană și respectul primează și în care nu ne omorâm unii pe alții. Însă, nu pot să îmi imaginez o lume perfectă în care toată lumea trăiește în armonie. Cred că în lumea ideală există și conflicte. Fără conflicte nu există evoluție.

Crezi că filmele au puterea să schimbe în vreun fel lumea?

Alex (n. Alexander Nanau) are un răspuns bun la întrebarea asta – el zice că un film nu are cum să schimbe lumea, și sunt de acord cu el, dar că relația om – film poate deschide noi perspective, la nivel individual. Și e destul de nedrept să punem așteptări așa mari pe artă – ca fiind cea care trebuie să schimbe lumea. Noi schimbăm lumea în care trăim, iar arta este o expresie a unei lumi interioare, cu care spectatorii pot relaționa (sau nu) și pot duce mesajul mai departe.

Înainte de a fi producător, ai fost scenarist. Cum ai ajuns la producție și când ți-ai dat seama ce fel de producător ești?

Scriu de când sunt mică. Nu știu dacă din pasiune sau necesitate, dar era un mod de exprimare – am ținut jurnale, scriam scrisori, iar în clasele 5-8 datorită mamei prietenei mele cele mai bune și totodată diriga și profa de română, am început să scriu povestiri scurte și eseuri ca să particip la olimpiadă. În liceu însă am descoperit fotografia și am fost fascinată de mediul vizual – mi se părea că te poți exprima mult mai rapid decât prin cuvinte, și totodată mai complex.

Prin clasa a 10a, am cunoscut-o pe Irina – cu un an mai mare decât mine. Irina voia să dea la regie, la UNATC și mergea foarte des la cinematecă, iar într-una din dățile astea, m-a luat și pe mine. Primul film văzut – care m-a și convins că vreau să dau la film, a fost Blue Velvet al lui David Lynch. Am ieșit transfigurată din sala de cinema.

Am început să merg cu Irina la cursurile ei de regie, pregătitoare, de la UNATC, însă până la urmă, Irina a decis să dea la CAV (n. comunicare audio-vizuală). În primul ei an de facultate, mergeam și eu cu ea la cursuri pentru că mă primeau profesorii. Intrasem în universul de la UNATC, îmi plăcea. Așa că am dat și eu la CAV, iar în primul an chiar am luat la Cinemaiubit premiul pentru ”cel mai bun scenariu”, însă profesorii de an de la Regie au considerat că este prea dificil de realizat filmul în școală, așa că a rămas în sertar.

În anii următori, împreună cu Barna Nemethi, Ivana Mladenović, Vlad Feneșan și încă câțiva, făcusem un grup al nostru – eu scriam și apoi tot eu produceam, noi neavând școală de producție. Nu am avut nici un maestru pe care să-l admir și de la care să pot învăța, a fost foarte greu, m-am simțit singură. Dacă nu ar fi fost oameni ca Barna, Ivana și alții care să fie pe aceeași lungime de undă cu mine – deși fiecare avea propriile lui căutări, nu știu dacă aș fi terminat școala.

Mi-aduc aminte că am primit într-o seară un telefon de la Ivana, care ajunsese la pușcărie să facă un making-of al filmului Eu când vreau să fluier, fluier – dar Ivana nu e genul de om care să facă doar un making-of, așa că ea și-a găsit subiect de documentar acolo și mă sunase pe mine să mă anunțe că e deadline la CNC în două zile și ar fi bine să scriem un dosar. A venit a doua zi la mine, am stat 18 ore să scriem dosarul CNC, cu care am aplicat și am luat finanțare. Și așa a început totul.

Iar asta se întâmpla în facultate.

Da, în ultimul an de facultate – iar finanțarea era pentru acest lungmetraj documentar al Ivanei – Turn off the Lights, pe care îl producea Mitulescu, eu având titlul de producător executiv. Imediat după ce am câștigat finanțarea, Ivana i-a spus lui Mitulescu că ea vrea să continue să lucreze pe producție cu mine – pentru că noi așa ne obișnuisem din facultate, eu scriam și ulterior ajutam la producție. În fine, Mitulescu mi-a dat să citesc niște scenarii și să îi spun părerea mea despre ele (printre ele și Fluier) și apoi am avut un interviu lung în urma căruia am ajuns la Strada pe producție și dezvoltare – mi-am inventat eu acest titlu de ”Head of Development”.

Primul film, cel al Ivanei, a fost greu, chiar traumatizant pe alocuri – am învățat totul din mers.

Mai scrii?

Da, dar scriu poezie acum. Când am descoperit filmul documentar, mi s-a schimbat percepția asupra scenaristicii; mi-am dat seama că e un formalism cu care nu rezonez. Eu sunt o persoană maleabilă, care se mulează după oameni și situații – pe când o structură formală, rigidă îmi impune prea multe reguli și simt că mă închide. Lucrul cu realitatea îmi oferă mai multă libertate, mă ajută să fiu creativă.

Care e principiul tău de bază, ca producător?

Să susțin viziunea regizorului. Chiar cred asta – serving the vision, e un fel de misiune. Apoi, ca mod de lucru, am un stil atipic: lucrez cu companiile de producție ale regizorilor; eu vin în cadrul companiei respective, ca producător și mă ocup de structura producției, echipa ș.a.m.d. Nu sunt parte din companie, nu am share-uri și nu mă dedic companiei, ci filmului.

Cred că în momentul în care aș avea o companie, aș ajunge să mă focusez fără să vreau pe viitorul ei. Este un mod de lucru care mie nu mi se potrivește și mi-am dat seama de asta când am plecat de la Strada.

Cele două filme de lungmetraj pe care le-ai produs până în prezent – ca producător principal, au ceva în comun: sunt profunde și transmit un mesaj. Te fac să îți pui întrebări, să te uiți mai atent la tine și la cei din jur. Bănuiesc că nu este o întâmplare.

Este vorba de proces – ce se întâmplă cu mine în timp ce fac filmul, what I get from that.  Repet, am alergie la tipare și mă feresc de ele dintotdeauna. Nu suport ideea de a fi forțat să fii ca toți ceilalți când nu ești – și fix asta este frumusețea lumii, diversitatea.

Nu-mi doresc să fac filme care sunt safe, care au același proces previzibil, pentru că acest fel de a face filme devine la un moment dat standard, ajungi să nu-ți mai pui întrebări – de ce ești acolo, cine ești, ce vrei să faci mai departe.

Foto: Marius Măldăianu / Styling: Dora Mois / Locatie: Sala Horia Bernea, MȚR

Ce apreciezi cel mai mult la un regizor?

Abordarea cinematografică foarte particulară. Și capacitatea de a discerne între ego-ul artistic și filmul ca formă artistică. Mă motivează să lucrez cu oameni care mă inspiră și în a căror viziune artistică cred foarte mult.

Touch me Not, un film super premiat și criticat în același timp. Povestește-mi despre procesul tău – creativ, logistic, personal.

La premiera filmului lui Alex – Toto și Surorile lui, a venit și Adina, iar la scurt timp după, mi-a trimis dosarul ei de cercetare pentru Touch Me Not; mi-aduc aminte că la finalul parcurgerii lui – era un dosar de vreo 100 și ceva de pagini, m-am gândit că poate ieși o capodoperă, sau un eșec, nu există o cale de mijloc. Și mi-am dat seama că ăsta e genul de film în care vreau să mă implic, unde nu există nimic călduț, nu e nimic bătătorit, nu știi cum se va termina.

Profesional,  eram într-un punct de cotitură cu cariera – plecasem de la Strada și aveam o percepție negativă despre ce înseamnă să fii producător, nu-mi găseam locul. În continuare sunt multe aspecte ale meseriei care devin copleșitoare pentru mine și stând de vorbă cu alți producători, indiferent de punctul în care se afla în carieră, mi-am dat seama că pentru majoritatea este copleșitor să fii producător.

În fine, propunerea Adinei era ceva cu totul nou pentru mine. Din punct de vedere personal, am început cu o explorare a temei – Adina era preocupată de acces, avea nevoie de cineva care să facă niște research în România, preponderent în domeniul BDSM. Și am început eu să fac asta: am mers la munch-uri (n. petreceri informale, în cadrul cărora nu se face play) pentru a cunoaște comunitatea, am mers inclusiv la o sesiune de bondage, cu o tipă pe care nu o cunoșteam – o experiență revelatoare, a fost ceva ce nu mai trăisem în viața mea dar care mi-a deschis niște noi perspective. Apoi, când l-am cunoscut pe Christian – a fost un alt moment în care orizonturile mele s-au deschis.

Iar din punct de vedere logistic, cred că ni s-au întâmplat absolut toate lucrurile care se pot întâmpla în timpul unei producții. Și nu exagerez.

Foto: Marius Măldăianu / Styling: Dora Mois / Locație: Sala Horia Bernea, MȚR

”colectiv” intră mâine în cinematografe. Știu că Alexander a început să filmeze încă din primele zile după incendiu. Ai fost de la bun început parte din proiect?

Eu am apărut după perioada de cercetare, când Alex și-a dat seama că are un film și va începe producția. Ideea de a face un film a venit în decembrie 2015, în seara decernării premiilor EFA, unde Alex și Hanka Kastelicova (producător de film, HBO Europe) mergeau pentru Toto și surorile lui. Erau amândoi tulburați și totodată surprinși de noua mișcare civică din România și au vrut să sape mai adânc în poveste – așa a apărut ideea unui film. De acolo a început etapa de cercetare, unde Alexander împreună cu Antoaneta Opriș, care a condus echipa de research au început să vadă medici, părinți, supraviețuitori, de la care au luat o serie de interviuri – nu știau exact de unde să apuce subiectul, era un proces foarte complex. Tot cam pe atunci, Cătălin Tolontan începuse să investigheze cazul Hexipharma, moment în care Antoaneta a avut această intuiție de a merge către ei, pentru că un jurnalist în căutarea adevărului ar putea fi un personaj care să poată conduce povestea – Alex nu e genul care să facă documentar investigativ, ci observațional, se concentrează foarte mult pe oameni și pe căutările lor. La vreo două luni de la prima întâlnire a lui cu Tolontan, Alex m-a sunat, iar din iulie 2016 am intrat în dezvoltare cu el.

Ce dificultăți ați întâmpinat din momentul în care ați hotărât că mergeți înainte cu producția?

A fost multă muncă pentru a obține acces în anumite instituții, de exemplu la tribunal, unde am fost pentru procesul Colectiv. Deși este un moment care nu apare în film, am filmat și au fost necesare tone de cereri, de aprobări de filmare.

Apoi etapa de montaj a fost anevoioasă, am avut foarte multe ore de material filmat care trebuia organizat, și la fel de mult material de arhivă – practic, Alex și Maria Cârstea – asistenta lui, o comoară de om,  au trecut prin toată arhiva TV și radio existentă despre Colectiv, atât din România, cât și internațional.

Tot procesul de montaj a fost complex, sunt mai multe fire narative și a fost un proces de descoperire a echilibrului dintre povești, cum se împletesc liniile narative și tot așa.

Ați filmat și după alegerile parlamentare?

Da, am filmat protestele, deși ne oprisem, imediat după alegeri. Țin minte că eram la birou cu Alex și cu Teo (avocatul producției de la acel moment), scriam o cerere de filmare chiar pentru Tribunal – pentru procesul Colectiv, iar Alex intră pe Facebook și află că s-a dat OUG-ul. A sărit din picioare, și-a luat imediat camera, ne-am pus fularele și am ieșit alergând. A filmat mult timp, până prin iulie, când am decis să ne oprim. Ar fi putut să continue la nesfârșit.

Deja deviați foarte tare de la subiect.

Clar, de la protestele din februarie 2017, era un nou film.

S-a întâmplat Colectiv, am ieșit în stradă. Am simțit alături de alți mii de oameni care poate gândesc ca mine că suntem o comunitate mare și chiar putem schimba ceva. Cinci ani mai târziu, mă uit înapoi și constat cu tristețe că s-a schimbat prea puțin. Îți poți închipui un viitor aici?

Senzația pe care o descrii, am avut-o și eu – cred totuși că s-au schimbat niște lucruri, într-adevăr, la nivel microscopic; se pare că noi aici ne adaptăm mai greu la timpuri. Evident asta ține și de politică și de modul de conducere al Statului, dar cred că vine și din noi. Dacă te uiți în urmă la toate protestele de după Colectiv și până azi, cu fiecare nou protest, eram mai puțini. Cred că 10 august a fost ultima încercare mai serioasă, pe care au reușit în final să o anihileze cu gazele și întâmplările din seara aia, deși lumea a fost foarte nervoasă după – #rezist, dar noi nu am rezistat, de fapt – gazele alea ne-au asfixiat, ca și colectiv de oameni. Dacă ar fi să îmi imaginez un viitor aici, mi l-aș imagina doar știind că am stamina necesară să rezist, sau să subzist sistemului – zic să inventăm un nou hashtag, #subzist (râde).

Din păcate, n-am o soluție pentru cum să trăiești în România, știind toate lucrurile pe care ți le pun în față filme precum colectiv. Știu doar că o să încerc să fac tot ce ține de mine ca să duc o viață onestă și cât de cât plăcută.

Foto: Marius Măldăianu / Styling: Dora Mois / Locație: Sala Horia Bernea, MȚR

Ce ai învățat despre tine, lucrând la fiecare din aceste două filme?

Cred că cel mai acut lucru pe care îl resimt este că viața e foarte scurtă, iar alegerile pe care le faci sunt mai importante decât crezi. Apropo de ce facem noi producătorii cu viața noastră și cum ne menținem în joc – sănătatea fizică și mentală e foarte importantă – ambele filme mi-au deschis niște căi prin care să descopăr care e poziția mea față de mine: colectiv m-a făcut să îmi pun întrebări mereu și să nu fac compromisuri care să știrbească vreuna din valorile în care cred, iar Touch Me Not mi-a testat limitele personale, m-a ajutat să ajung la o armonie între defectele și calitățile mele, și să îmi reglez așteptările în primul rând față de mine și apoi față de ceilalți.


”colectiv” intră de mâine, 28 februarie, în toate cinematografele din țară. Pentru bilete, vizitați Cinemagia sau Eventbook.

 

 

Laura Musat Laura Musat
Producător de film și fondator al ADFR, a visat de mic copil că va avea o revistă intr-o zi. Pe lângă poziția de redactor-șef, la Films in Frame scrie interviurile bi-lunare de joi alături de Flavia. Îi plac animalele, muzica jazz și festivalurile de film.