O selecție de Flavia Dima, Andrei Șendrea, Andreea Pătru, Călin Boto, Laura Mușat, Steve Rickinson, Ionuț Mareș și Victor Morozov

Era imposibil ca dintr-un dosar despre filmul românesc la feminin să lipsească această listă de filme realizate de regizoare. Mărturisim că nu ne-a fost ușor și ne-am pus de multe ori întrebarea dacă suntem noi în măsură să alegem cele mai bune filme de după căderea comunismului. Intenția noastră nu este aceea de a le clasa de la 1 la 10, motiv pentru care filmele alese sunt prezentate într-o ordine aleatorie. Singurele două criterii după care ne-am ghidat a fost naționalitatea regizoarei, inclusiv în cazul filmelor co-regizate cu un bărbat, indiferent dacă producțiile sunt majoritar sau minoritar românești, și prezența unui singur film de la aceeași regizoare – din dorința de a le oferi o șansă mai mare tuturor. 

Ne-am bucurat să reluăm filme deja cunoscute și văzute și să descoperim altele uitate, sau inaccessibile. Ne-a impresionat numărul mare de filme documentare realizate de femei și de debuturi, precum și diversitatea stilurilor și temelor abordate. Sperăm ca în anii care vor veni, tot mai multe regizoare vor avea curajul și oportunitatea să-și spună poveștile – lumea are nevoie de ele, de sensibilitatea și autenticitatea lor. 

Sanda (R: Cristiana Nicolae, 1990)

Rămas neterminat și finalizat de un coleg de breaslă (Nicu Gheorghe) care a intervenit violent prin inserții muzicale extradiegetice stridente, Sanda oferă totuși o imagine a unui alt cinema care ar fi fost posibil în anii tranziției – unul care prefigurează Noul Cinema Românesc, cu cotidianul comunismului încă proaspăt în minte și cu puternice valențe feministe: discutând teme precum dubla zi de muncă, abuzul domestic și avortul în timpul decretului 770. Un film care trebuie în mod obligatoriu recuperat în mai marea istorie a cinemaului românesc. (Flavia Dima)

Crulic – Drumul spre dincolo (R: Anca Damian, 2011) 

La mai bine de 10 ani de la premiera filmului la Locarno (unde câștigă o mențiune specială), acest documentar animat, despre tragica viață a lui Claudiu Crulic, rămâne cel mai bun film al regizoarei. Crulic își merită locul în orice top similar de animație sau documentar, pentru modul sensibil în care redă povestea românului condamnat pe nedrept de o instanță poloneză, care te fascinează și îți menține atenția până la final, dar mai ales pentru stilistica inventivă, care îmbină desenul și pictura, fotografia, materialele de arhivă și tehnica cut-out. Un film deopotrivă emoționant și tulburător, care i-a adus Ancăi Damian cea mai importantă distincție din animație: premiul cel mare la Festivalul de la Annecy. (Laura Mușsat)

Waiting for August (R: Teodora Ana Mihai, 2014)

În documentarul său de debut, nominalizat la vremea sa la Premiile Academiei Europene de Film, Teodora Ana Mihai găseşte un echilibru între detaşarea necesară unei abordări observaţionale şi lirismul unor situaţii de viaţă care cer implicarea emoţională a spectatorului. Problema (uriaşă) a copiilor rămaşi singuri pentru că părinţii sunt plecaţi la muncă în străinătate e tratată aici fără menajamente, direct din mijlocul prăpastiei dintr-o astfel de familie. (Ionuț Mareș)

Soldații. Poveste din Ferentari (R: Ivana Mladenović, 2017) 

Ecranizarea Ivanei Mladenovic după romanul lui Adrian Șchiop este o rara avis în cinematografia română limitată în portretizarea relațiilor queer. Progresist și combativ, Soldații e un film unic nu numai prin subiectul, ci și prin abordarea sa meta, la limita dintre ficțiune și documentar. Simplu în aparență, filmul funcționează datorită privirii curioase îndreptate asupra perifericului (etnic, social și sexual), accentuat de contrastele interpretărilor, până la relațiile de putere relevând puternica schismă a societății românești. (Andreea Pătru)

Distanța dintre mine și mine  (R: Mona Nicoară, Dana Bunescu, 2018)

Documentarul extrem de personal al Danei Bunescu și Monei Nicoară prezintă viața extraordinară a poetei avangardiste, Nina Cassian, în ultimul an de viață, autoexilată în New York. Împletind confesiuni ale artistei cu imagini de arhivă și înregistrări, precum și propriile sale opere, Distanța dintre mine și mine este o analiză asupra echilibrului dintre etică și artă și a modului în care deciziile din trecut ne influențează viitorul atât de tulburat. (Steve Rickinson)

Un prinț și jumătate (R: Ana Lungu, 2018)

Dramedie autoreferențială cu artiști care se joacă (aparent) pe sine, Un print și jumătate e una dintre bornele importante ale privirii înăuntru care bântuie cinemaul românesc recent. Există o linie fină de contact dincolo de care genul ăsta de filme devin obiecte obscure pentru inițiați sau pur și simplu plictisitoare – Ana Lungu nimerește de fiecare dată măsura potrivită. Nimerește, nu pentru că ar fi la mijloc norocul, ci mai degrabă o intuiție care n-ar putea fi replicată de altcineva cu aceiași actori/ scenariu etc… cu alte cuvinte, o marcă de autor. (Andrei Șendrea)

Touch Me Not (R: Adina Pintilie, 2018)

Debutul în lungmetraj al Adinei Pintilie, care a câștigat Ursul de Aur al Berlinalei, nu se aseamănă cu niciun alt film românesc de dinaintea sa: este revoluționar prin tematică, structură formală, distribuție și anvergură. O frondă a empatiei și blândeții în fața unei lumi normative – și o explorare liberă, onestă, complexă și autoreflexivă asupra unor teme precum sexualitatea, intimitatea, corporalitatea, trauma și procesul terapeutic. (Flavia Dima)

Delta Bucureștiului (R: Eva Perlovovici, 2020)

În numai șase ani, Delta Văcărești parcă ni s-a arătat toată deodată și pe repede-nainte. De nicăieri, acest absurd eșec urbanistic devenit ascunziș al naturii a ieșit la iveală ca spațiu public speculativ. Promițând că va fi al nostru tuturor, se cereau desproprietăriri – Radu Ciorniciuc și Lina Vdovîi i-au văzut pe ultimii oameni ai locului, toți ai lui Enache. Cam în același timp, Eva Perlovovici feminiza istoria și poezia acelora pentru care Văcăreștiul blestema încă de demult, mamele și fiicele născute după gratiile închisorii din fosta mânăstire. Istoria s-a trezit mai sensibilă odată cu documentarul său. (Călin Boto)

Imaculat (R: Monica Stan, George Chiper-Lillemark, 2021)

Imaculat își face teren de joacă din coridoarele albicioase și aseptice ale unei clinici de rehab, înțelegând din capul locului că toate adevărurile smulse de-acolo au să vină cu prețul unei jupuiri autobiografice. Ceea ce rezultă nu e atât un plonjeu adânc, înspre „demonii” și „tenebrele” adicției, ci o înșiruire senzorială de experiențe cu damf spitalicesc, în care păturile sociale și raporturile de putere se cuibăresc în sufletul candid al unei fete de liceu, sub umbrela comună a bolii mereu la pândă. Imaculat e dens, țiuie a lucru trăit pe bune și atinge adesea acea intensitate a ceea ce Jean Vigo numea „ficțiune documentată”: un amestec instabil, care aici funcționează cu brio. (Victor Morozov)

Crai nou (R: Alina Grigore, 2021)

Reuşita acestui debut în regie al Alinei Grigore, premiat cu Scoica de Aur la San Sebastian, o premieră pentru cinematografia română, stă în libertatea sa – niciodată nu ştim în ce direcţie ne poartă şi dacă nu cumva o scenă va fi întreruptă chiar atunci când stă să decoleze. Încercarea de eliberare a tinerei protagoniste din mediul său familial toxic e redată printr-un vertij emoţional în care se poate trece brusc de la un gest de tandreţe la o ieşire temperamentală, de la acalmie la violenţă. (Ionuț Mareș)

Acest articol a apărut în numărul tipărit /2022 al revistei, încă disponibil în shop-ul nostru.

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii noștri