Homeland: Iraq Year Zero – Printre ruine

15 Mai 2020

În linii mari, Homeland: Iraq Year Zero vorbește despre același lucru pe care îl înțelegeam, cu ani în urmă, descoperind West of the Tracks, maratonul de 9 ore al lui Wang Bing printr-o regiune post-industrială din China: anume că, într-o parte de lume despre care nu știm mai nimic – fără ca asta să ni se pară ceva atât de grav –, cineva există. Abbas Fahdel ne trimite un semn de viață dintr-o carantină mult mai cruntă decât cea pe care o traversăm azi: un film de aproape 6 ore despre viața de zi cu zi a familiei cineastului în Irakul anului 2003, înainte și după bombardamentele americane. Filmul lui Fahdel țese un joc de priviri minunat, reconstruind lumea prin obiectivul mereu deschis al camerei de filmat și invitându-ne să vedem atrocitatea și renașterea cu ochii noștri.

Ca o rachetă de semnalizare, Homeland: Iraq Year Zero luminează noaptea unei țări despre care toți oamenii s-au grăbit să vorbească, dar care a fost redusă la tăcere cu fiecare prilej. Luptând cu clișeele vizuale care ne-au împuiat mințile – Irakul fiind un teritoriu pe care ne-am obișnuit să-l vedem dintr-un elicopter Apache, prin cătarea puștii –, Fahdel reașază camera à hauteur d’homme și afirmă, prin același gest, ideea dreptului la existență al tuturor acestor persoane prinse în iureșul unor vremuri nedrepte. Cum arată o țară ale cărei imagini (dacă într-adevăr au existat) n-am putut, sau n-am știut, să le vedem? Puțină istorie pe fast forward nu strică. În 1945, Roberto Rossellini marchează lovitura de start a cinemaului modernist, cu un film născut din cenușa războiului: Germania anno zero. Rossellini filmează un băiețel blond într-un decor imposibil de inventat, care, cum zice o vorbă veche, trebuie văzut pentru a fi crezut. Ruina – clădiri preschimbate în maldăre de moloz, schelete abia rămase în picioare și un peisaj social devastat, în care fiecare se chinuie să supraviețuiască prin furtișag – apasă încă de la naștere asupra cinemaului european. Ani mai târziu, criticul Serge Daney recuperează aceste imagini bântuitoare în momentul Revoluției Române, apoi le rafinează în contextul Războiului din Golf care, încă din 1991, îl aduce în prim-planul global pe Saddam Hussein.

Din țara arsă de soare a dictatorului mesopotamian, Abbas Fahdel închide bucla care a văzut cum cinemaul și Istoria și-au dat mâna pentru a gestiona o moștenire teribilă, apoi s-au despărțit în momentul apariției televiziunii. Iar și iar, camera nepretențioasă a lui Fahdel mătură un Baghdad măturat de bombele americanilor, în cadre îndoliate care arată că Rossellini, un cineast căruia îi datorăm atâtea, ne vorbește din viitor. În fața noastră clădirile încă fumegă, sediul unui radio e complet distrus, la fel și arhivele cinemaului național. Trebuie văzute chipurile oamenilor care au lucrat în aceste locuri o viață, resemnate la gândul fatalității, pentru a înțelege că Fahdel repune umanitatea în om și nu ne lasă să privim în altă parte. De la Daney (pe care l-a studiat îndeaproape), Fahdel preia fascinația pentru televiziune, înregistrând în repetate ocazii odele deșănțate în onoarea tiranului militarist, care curg în neștire pe post, până în momentul invaziei americane. Nu cumva chiar Daney este cel care avea să scrie: „Într-o țară (Irak) sau în această parte (arabă) a lumii în care singura imagine autorizată e cea a Șefului și în care orice șef, în ultimă instanță, e un șef de război (și în care orice război pierdut e o victorie suplimentară), imaginea individului e mereu o imagine colectivă”?

Cum orice film-jurnal este, simultan, o operă de memorie și una în care oameni în carne și oase devin, încet-încet, personaje cărora le pândim fiecare apariție, n-ar fi greșit să spunem că Fahdel ne pune pentru prima oară față în față cu destinele individuale ale irakienilor. Observând un popor prins între un stăpân ubicuu și o armată de ocupație care dărâmă case și pârjolește pământuri, filmul nu duce lipsă de imagini marcante: cutremurătoare este, de pildă, scena aparent anodină în care, de teama bombelor, Haidar, un puști de 12 ani, lipește scotch pe fereastră fix peste scotch-ul care fusese lipit în timpul războiului precedent. Un film despre oameni pentru care pacea ajunge să pară anomalia dintre două războaie (oricât ar protesta Baudrillard, războiul din Irak va fi avut loc de două ori), Homeland: Iraq Year Zero este, totuși, neașteptat de tonic. Înconjurat la tot pasul de puști năzdrăvani, filmul descoperă ceea ce, într-un alt context, ne comunica și filosoful Georges Didi-Huberman: anume că tocmai copiii sunt „principalii contravenienți, indisciplinații par excellence, care știu să traverseze istoria. (…) Ei știu, adesea mai bine chiar decât părinții lor, să ia în primire zidul, adică să treacă prin toate zidurile care se opun dorinței lor de a avansa în viață.”

Fahdel nu este un poet, ci un grafoman al imaginii, mânat de nevoia de a da seamă pentru tot ce vede, într-o țară în care totul se cere reinventat. Așa se face că, în mâinile sale, camera e mișcată de o stare de grație pentru care moartea unei albine înecate într-o băltoacă mică devine la fel de dureroasă ca un cadru cu orașul afectat de război. E doar una dintre imaginile – adevărate, umaniste, vivifiante – ale acestui film dens, care vorbește despre lucruri cât se poate de concrete: viața de familie, piața din Baghdad, joaca copiilor la râu etc., fără să-și dea aere sau să cadă în folcloric. Trecând prin șrapnel și foc, filmul ne întinde o oglindă în care fiecare poate să se regăsească prin întâlnirea cu celălalt.

Homeland: Iraq Year Zero poate fi vizionat aici (prima parte) și aici (a doua parte).

 

Avatar Victor Morozov
Critic de film și jurnalist; de două ori pe lună scrie cronică de film în Dilema veche; colaborează cu Acoperișul de Sticlă, Film Reporter, Ziarul Metropolis; studiază film la Trinity College, Dublin.
Setări cookie box