Veneţia 79: Ce e dincolo de glamour

14 Septembrie 2022

Nu m-aş hazarda cu o concluzie despre a 79-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Veneţia, care a avut loc între 31 august – 10 septembrie, după doar patru zile (la final) petrecute acolo în calitate de critic acreditat din partea Films in Frame, chiar dacă asta a însemnat 19 filme văzute (plus două, Spre Nord şi Ordinary Failures, realizate de regizori români, Mihai Mincan, respectiv Cristina Groşan, bifate în avans, acasă, şi comentate deja aici). 

Cert e că am vrut să-mi fac o idee despre cât mai multe dintre secţiuni şi despre atmosfera cât mai multor săli de proiecţie (nouă în total, dintre care am reuşit să testez opt, inclusiv celebrele, superbele şi uriaşele Sala Grande – peste 1.000 de locuri -, acolo unde au loc în special proiecţiile de gală din competiţie şi ceremonia de premiere, şi Sala Darsena, 1.400 de locuri). 

Bineînţeles, atenţia presei şi a publicului (spre deosebire de Cannes, la filmele de la Veneţia au acces şi spectatorii simpli, nu doar acreditaţii) s-a concentrat pe competiţie, unde au fost incluse 22 de filme. 

Sunt bine-cunoscute legăturile puternice pe care Veneţia le are cu cinematografia americană (deopotrivă cu marile studiouri şi marile platforme VoD) şi, în general, cu cinematografia de limbă engleză, ceea ce garantează automat prezenţa unor superstaruri pe insula Lido, acolo unde se desfăşoară evenimentul. Nici anul acesta nu a făcut excepţie – printre cei prezenţi pe covorul roşu s-au numărat Cate Blanchett, Brad Pitt, Ana de Armas, Hugh Jackman, Laura Dern, Timothee Chalamet, Monica Belucci, Olivia Wilde sau Adam Driver. Este tributul pe care festivalul – considerat, de asemenea, o bună rampă de lansare în perspectiva galelor de premiere din următoarele luni, care vor culmina cu Oscarurile – îl plăteşte pentru a-şi asigura vizibilitatea astronomică. Aşa se face că circa o treime dintre filmele din competiţie au fost vorbite în engleză. Dacă luăm în considerare şi prezenţa consistentă (dar nu în toate cazurile justificată) a cinematografiei italiene (nu mai puţin de cinci regizori), plus buna reprezentare a cinematografiei franceze (patru regizori), e uşor de constatat că nu diversitatea culturală este atuul competiţiei. 

Însă asta e doar contabilitate. Până la urmă, ceea ce contează sunt filmele. Dar pentru că nu am văzut decât şapte titluri din competiţia pentru Leul de Aur (filmele realizate de Jafar Panahi, Alice Diop, Andrew Dominik, Roschdy Zem, Florian Zeller, Susanna Nicchiarelli şi Vahid Jalilvand), mi-e greu să îi evaluez calitatea, să îi identific direcţiile şi să înţeleg ce ne spune ea despre lumea în care trăim. 

Am plecat totuşi cu două filme mari din competiţie (despre care am scris aici), cele de Panahi şi Diop (care s-au regăsit în final şi în palmares, cu Premiul Special al Juriului, respectiv Marele Premiu al Juriului şi Premiul Opera Prima “Luigi De Laurentiis”), ceea ce nu e puţin lucru. Special la această ediţie a fost că juriul condus de actriţa Julianne Moore a decis ca Leul de Aur să ajungă la singurul documentar din competiţie, All the Beauty and the Bloodshed, al regizoarei americane Laura Poitras – un film care a avut parte de o receptare foarte bună şi care vorbeşte despre viaţa artistei şi activistei Nan Goldin şi despre căderea controversatei familii Sackler, influentă în domeniul farmaceutic. Este doar pentru a doua oară în istoria Festivalului de la Veneţia când un documentar ia marele premiu (prima dată a fost în 2013, când câştigător a ieşit Sacro GRA, al italianului Gianfranco Rosi). 

„All the Beauty and the Bloodshed”

Premiile de interpretare masculină şi feminină au ajuns la doi actori celebrissimi – Cate Blanchett, pentru rolul din Tár, de Todd Field, şi Colin Farrell, pentru rolul din The Banshees of Inisherin, de Martin McDonagh (ambele filme având de asemenea parte de o primire călduroasă, fiind de altfel printre subiectele de discuţie ale jurnaliştilor şi criticilor între proiecţii), iar Premiul de Regie i-a fost acordat lui Luca Guadagnino (pentru Bones and All), cel mai cosmopolit regizor italian, aşa cum l-a descris directorul festivalului, Alberto Barbera. Câte un Leu de Aur pentru întreaga carieră au primit regizorul american Paul Schrader şi actriţa franceză Catherine Deneuve. 

Din afara competiţiei, la capitolul ficţiune, nu am prins decât Pearl, de Ti West – un horror de epocă de cinci stele şi cu o Mia Goth memorabilă. Tot din afara competiţiei, dar dintre documentare, am ajuns la Freedom On Fire: Ukraine’s Fight For Freedom, al ucraineanului Evgeny Afineevsky, şi Nuclear, de Oliver Stone. Primul încearcă să facă înţeleasă pentru un public străin drama prin care trece Ucraina de la începutul invaziei ruse, numai că alege un stil bombastic, spectacular, cu un montaj alert şi cu imagini-şoc, dintre cele des întâlnite în media – multă emoţie, puţin cinema. Al doilea e o pledoarie gonflată a controversatului cineast american în favoarea folosirii energiei nucleare, ca alternativă la dependenţa de petrol şi gaz şi ca soluţie la limitarea încălzirii globale – Stone are încă vână în modul de a lucra cu imagini puternice, însă felul în care îşi susţine cauzele, cu aerul că e deţinătorul unor adevăruri pe care “sistemul” le-ar vrea ţinute ascunse, nu e dintre cele mai stimulante. Tot din această secţiune mi-ar mai fi plăcut să văd noile documentare realizate de Sergei Loznitsa, The Kiev Trial, şi Gianfranco Rosi, In viaggio – sper să ajungă cât mai rapid şi în festivaluri din România. 

În afara competiţiei şi-au făcut loc şi două serii întunecate şi dure, realizate de doi cineaşti extrem de influenţi şi cunoscuţi, ambii danezi – The Kingdom Exodus, de Lars von Trier (care nu s-a deplasat la Lido, din cauza Parkinson-ului de care suferă şi pe care l-a recunoscut în intervenţia sa online la conferinţa de presă), şi Copenhagen Cowboys, de Nicolas Winding Refn, întâmpinat ca un star rock (cereri de autografe şi de selfie-uri, aplauze, fluierături) de cei 1.400 de spectatori de la proiecţia de aproape şase ore (cu o pauză de 20 de minute) a celor şase episoade ale seriei sale.

În mod tradiţional, secţiunea Orizzonti, competiţia secundă, e dedicată cineaştilor care sunt fie la debut, fie încă la începuturile carierei – aşadar, o bună şansă pentru descoperiri. De aici, am văzut doar patru dintre cele 18 filme – în afară de Spre Nord, debutul puternic al lui Mihai Mincan, mi-a mai plăcut în special Bread and Salt, primul film al unui regizor polonez, Damian Kocur, câştigător al Premiului Special al Juriului. Un film care tratează cu subtilitate probleme ca homofobia, xenofobia sau naţionalismul din Polonia. Câştigător la Orizzonti a fost ales filmul World War III, al iranianului Houman Seyyedi (cinematografia iraniană a fost bine reprezentată), în timp ce premiul de regie a ajuns la Tizza Covi şi Rainer Frimmel, pentru Vera (am văzut ambele filme în ultima seară, la reluări). În Orizzonti Extra m-am bucurat să-l regăsesc pe kazahul Adilkhan Yerzhanov, cu noul său film, Goliath – un savuros gangster movie plasat în împrejurimile unui sat din pusta kazahă.

Programul Venice Classics e împărţit în două: pe de o parte, cuprinde filme de patrimoniu prezentate în versiune restaurată, iar pe de altă parte propune documentare despre cinema. Dintre filmele restaurate, am revăzut Ucho (1970), capodopera cehoslovacă a lui Karel Kachyňa – nemiloasă denunţare a supravegherii din timpul comunismului, şi am văzut în premieră ultimul film de cinema al lui Jean Renoir, mai puţin cunoscutul Le caporal épinglé (1962), uluitor restaurat (dat fiind faptul că originalul pe peliculă era într-o stare proastă) şi impresionant de modern. Dintre documentarele despre cinema, am aflat mai multe despre un mare regizor, Sergio Leone, evocat de cineaşti care îl admiră (printre care Tarantino, Spielberg, Scorsese) şi de foşti colaboratori: Sergio Leone – L’italiano che inventò l’America, de Francesco Zippel. 

Dincolo de glamour-ul său, Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia rămâne o sărbătoare colosală a cinemaului. Şi chiar dacă cele mai bune nu sunt, de obicei, filmele spre care îşi îndreaptă atenţia presa mainstream (atrasă de strălucirea starurilor), în programul extrem de încărcat îşi găsesc loc şi destule revelaţii – trebuie doar să ai suficientă curiozitate şi, mai ales, anduranţă.   

 

Toate premiile de la ediţia a 79-a a Festivalului de la Veneţia pot fi consultate aici

 

Selecţia

Competiţie:

 

Il signore delle formiche – Gianni Amelio

The Whale – Darren Aronofsky

L’immensita – Emanuel Crialese

Saint Omer – Alice Diop

Blonde – Andrew Dominik

Tar – Todd Field

Love Life – Koji Fukada

Bardo, False Chronicle of a Handful of Truths – Alejandro G. Inarritu

Athena – Romain Gavras

Bones and All – Luca Guadagnino

The Eternal Daughter – Joanna Hogg

Beyond the Wall – Vahid Jalilvand

The Banshees of Inisherin – Martin McDonagh

Argentina 1985 – Santiago Mitre

Chiara – Susanna Nicchiarelli

Monica – Andrea Pallaoro

No Bears – Jafar Panahi

All the Beauty and the Bloodshed (doc.) – Laura Poitras

A Couple – Frederick Wiseman

The Son – Florian Zeller

Our Ties – Roschdy Zem

Other People’s Children – Rebecca Zlotowski

 

În afara competiţiei

Ficţiune:

The Hanging Sun – Francesco Carrozzini

When the Waves are Gone – Lav Diaz

Living – Oliver Hermanus

Dead for a Dollar – Walter Hill

Call of God – Kim Ki-duk

Dreamin’ Wild – Bill Pohlad

Master Gardener – Paul Schrader

Drought – Paolo Virzi

Pearl – Ti West

Don’t Worry Darling – Olivia Wilde

 

Documentare:

Freedom On Fire: Ukraine’s Fight For Freedom – Evgeny Afineevsky

The Matchmaker – Benedetta Argentieri

Gli Ultimi Giorni Dell’Umanita – Enrico Ghezzi, Alessandro Gagliardo

A Compassionate Spy – Steve James

Music For Black Pigeons – Jorgen Leth, Andreas Koefoed

The Kiev Trial – Sergei Loznitsa

In viaggio – Gianfranco Rosi

Bobi Wine: Ghetto President – Christopher Sharp, Moses Bwayo

Nuclear – Oliver Stone

 

Scurtmetraje:

Maid – Lucretia Martel

Look at me – Sally Potter

 

Serii:

The Kingdom Exodus – Lars von Trier

Copenhagen Cowboys – Nicolas Winding Refn

 

Orizzonti

Orizzonti Extra:

Origin of Evil – Sebastien Mariner

Hanging Gardens – Ahmed Yassin Al Daradji

Amanda – Carolina Cavalli

Zapatos Rojos – Carlos Eichelmann Kaiser

Nezhou – Soudade Kaadan

Notte Fantasma – Fulvio Risuleo

Without Her – Arian Vazirdaftari

Valeria Is Getting Married – Michael Vinik

Goliath – Adilkhan Yerzhanov

 

Orizzonti:

Princess – Roberto De Paolis

On the Fringe – Juan Diego Botto

Victim – Michal Blasko

Trenque Lauquen I & II – Laura Citarella

Vera – Tizza Covi, Rainer Frimmel

Blanquita – Fernando Guzzoni

Pour la France – Rachid Hami

A Man – Kei Ishikawa

Bread and Salt – Damian Kocur

Luxembourg, Luxembourg – Antonio Lukich

Ti Mangio Il Cuore – Pippo Mezzapesa

To the North – Mihai Mincan

Autobiography – Makbul Mubarak

La Syndicaliste – Jean-Paul Salomé

World War III – Houman Seyedi

The Happiest Man In The World – Teona Strugar Mitevska

The Bride – Sergio Tréfaut 



Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La "Films in Frame" realizează interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.