Criticul de film Călin Boto a fost în Grecia, la cea de-a 46-a ediție a Festivalului de Scurtmetraj de la Drama, care adună anual în competiții peste 150 de filme. Categoriile sunt împărțite, printre altele, în competiția națională, internațională, dedicată animațiilor sau filmelor pentru copii. În fiecare zi a participării sale în festival, Călin Boto a scris despre un scurtmetraj văzut acolo.

*

De miercuri începând sunt la Festivalul de Scurtmetraj de la Drama, undeva în nordul Greciei, aproape de Bulgaria. Nimic mai frumos: priveliști de provincie, pretutindeni apă transparentă ca ecranul, mâncare ieftină și un drum de o oră până la Kavala. Însă puțin mai devreme primesc un mail de la CNC-ul grecesc – evenimentul său tradițional de networking se anulează anul acesta din cauza instabilității generale în care se află țara după o perioadă crâncenă de incendii, inundații și furtuni. Un mic memento că busimess as usual nu a fost niciodată firesc.

*

Mi-am petrecut aproape tot anul cu cinema experimental recent, așadar speram să văd cu totul altceva în Drama, niște comedii nesăbuite, animații improbabile, nu știu.

Au fost și, și în cele două calupuri de ieri (internaționala și internaționala studențească), dar tot un film experimental mi-a părut infinit mai bun celorlalte – spaniolul La Casa Oberta al cineastei Julieta Lasarte, un found footage (firește) din arhive familiale (firește), care, încet, tandru și liric (firește) spune o poveste de groază –grozăviile sănătății mintale – din amintirile mamei cineastei și arată imaginile împărtășite, „moștenite” ale vilei în care ambele au crescut.

E greu să mai ieși în evidență cu un astfel de film, dar Lasarte e foarte bună la ceva ce n-am mai văzut demult, la a intriga ficțional o imagine documentară. Povestind moartea mamei (bunicii cineastei), de pildă, filmul arată cerul înnorându-se, ușile închizându-se, porumbeii la atac, un cinema de acțiune făcut din priveliști de loisir. Îndeajuns pentru a realiza că toate marile mizanscene ale ecranului au apărut pentru prima oară, într-o formă sau alta, în fotografiile de familie ale cuiva.

*

A venit vremea inevitabilului Hoții de biciclete refăcut pentru timpurile noi ale livrării la domiciliu. Se numește Same Old, într-un dialog răspicat cu filmul-sursă, și nu are nimic din acel umanism luminos postbelic care dădea tâlc și vino-ncoa oamenilor amărâți, ci multă angoasă mizerabilist-contemporană. Unui livrator, emigrant asiatic stabilit în America care trăiește de la o zi la alta și-și întreține familia, i se fură bicicleta închiriată pentru muncă: așadar pierde comenzile, iar circuitul său financiar foarte instabil, în care orice ban făcut plătește pentru facerea unui alt ban, intră în criză. Presat de timp, amuțit de muzica melodramatică, înconjurat de mașini, ținuț în josul cadrului – cumva strivit, agasat de nevoile familiei, nicio secundă de pe ecran a vieții protaganistului nu merită a fi trăită de nimeni – precum neorealismul, Same Old face artă din timp, doar că mult mai nevrotic, căci acum timpul înseamnă bani. 

*

În scurtmetraj se simte tot mai des pericolul unui anume fel de cinema care atunci când e bun, e foarte bun, dar atunci când e rău devine insuportabil. Este cinemaul încet și ambiguu al, să zicem, Angelei Schanelec, mereu la limita ficțiunii, cu o narațiune care apare, dispare, reapare, și cu sau fără ea imaginile continuă să testeze posibilele sensuri dintre ele. La Drama, multe dezamăgiri mai târziu, două doar într-un calup, am văzut The Age of Innocence al lui Maximilian Bungarten, o mică reușită a acestui cinema, despre un coming-out care plutește în aerul inodor al unei periferii germane, dintre acelea cu pereți albi și fără suflet. Însă, în loc să se bucure de toată libertatea pe care acest cinema o poate oferi – a suspenda sensul unei imagini –, mai ales unui subiect precum al lui, nespusul, Bungarten rămâne precaut: un clip de emisiune radio vorbește despre neîmplinirea sexualității masculine, un semn de interzis împrejmuiește pădurea care ascunde plăceri și alte mici neîncrederi în ce altfel pare un foarte demn credo artistic. 

Așa cum se cuvine, Aqueronte – un mare film – a câștigat premiul cel mare al festivalului. Inspirat din mitologia greacă (Aheron, răul spre Infern) și mizanscena academică, cineastul Manuel Muñoz Rivas readuce monumentalismul în cinemaul experimental, păstrând totodată interesul comun pentru timp mort, detaliul micului gest și povestea neterminată. În mijlocul unui non-loc încețoșat, undeva pe luciul apei, acolo unde nu poate fi altceva decât lumină și întuneric, un bac transportă câteva zeci de mașini – și pe oamenii lor, căci așa arată contemporaneitate – pe partea cealaltă. Muñoz Rivas, ca un Joris Ivens al geografiilor umane, decupează acest spațiu până la infinit, nelăsând niciodată să se înțeleagă alte proporții decât acelea emoționale. Virtuozitatea tehnică, laolaltă cu un fel de conștiință sapiențială că viața este îngrozitor de frumoasă și inexplicabilă, mă fac să înțeleg decizia juriului oficial; și totuși, nu mă pot împăca cu Aqueronte ca film înșelător: aparent-ludic, aparent-fragmentar, aparent-neconvențional, dar de fapt forțat, de o încordare specifică acelor capodopere perfect conștiente de ele însele, în care fiecare replică se vrea a însemna ceva și imaginile sunt pedante, în felul fericire-tristețe, bătrânețe-tinerețe, lecții ușor de predat cu acest film aparent dificil. 

Călin Boto

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.