TIFF.20 – De aici până la finalul ghemului de ață. The Pink Cloud și Apples
Constat cât de agasantă a devenit eticheta asta de film pandemic, cu care îndesăm la grămadă tot ce apare după ce ne-am baricadat în case, unde fiece măruntaie științifico-fantastică despre posibilitatea unei Apocalipse e filmul care rezumă cel mai complet și mai texturat experiențele domestice din vremea Covid. Două dintre filmele care-au suferit de pe urma acestui filtru de citire sunt, întâmplător, debuturi care-au tot traversat festivalurile în ultima vreme, deși sunt scrise și produse pre-pandemic: unul e Apples, regizat de Christos Nikou, un continuator militant al filmelor lui Yorgos Lanthimos, de care s-a lipit și Cate Blanchett ca producător; celălalt e The Pink Cloud, în regia lui Iuli Gerbase, un film brazilian în roz bombon, cu premisă elucubrantă (cum să zic altfel că niște oameni rămân să-și petreacă restul vieții în locul unde i-a prins o furtună toxică?). N-am să discut probabilitatea sau plauzibilitatea premiselor, în pofida faptului că de aici pornesc toate găunoșeniile scenaristice: norul ăsta toxic din The Pink Cloud te ucide la suprafață, dar oare nu se poate construi într-o viață de om un oraș subteran, în oglindă cu cel în care locuiai? În mod similar, Apples se sprijină pe ideea prea puțin explorată a unei amnezii colective – oamenii își pierd pur și simplu memoria aleatoriu și subit, în timp ce fac cele mai banale lucruri (conduc mașini, mănâncă, dorm în autobuz), iar majoritatea pățesc nenorocirea fără să aibă la ei buletinul sau mobilul, sunt aruncați în gura leului în plin secol 21. N-am să mustăcesc mai departe – mai ales pentru că am crezut orbește în schimbarea la față a personajelor din What Do We See When We Look at the Sky, fantezia de iubire a lui Alexandre Koberidze, din aceeași competiție de la TIFF. Mai departe voi discuta mai puțin despre vizionarismul cu care filmele astea anticipează pandemia prin care trecem și mai mult despre cum funcționează lumile astea la nivel mai larg - strict din unghiul pandemiei, plăsmuirile sunt subțiri și sforăitoare; mizele lor sunt studiile de personaj, transformările, juliturile.
Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.
