TIFF.20 – De aici până la finalul ghemului de ață. The Pink Cloud și Apples

30 Iulie 2021

Constat cât de agasantă a devenit eticheta asta de film pandemic, cu care îndesăm la grămadă tot ce apare după ce ne-am baricadat în case, unde fiece măruntaie științifico-fantastică despre posibilitatea unei Apocalipse e filmul care rezumă cel mai complet și mai texturat experiențele domestice din vremea Covid. Două dintre filmele care-au suferit de pe urma acestui filtru de citire sunt, întâmplător, debuturi care-au tot traversat festivalurile în ultima vreme, deși sunt scrise și produse pre-pandemic: unul e Apples, regizat de Christos Nikou, un continuator militant al filmelor lui Yorgos Lanthimos, de care s-a lipit și Cate Blanchett ca producător; celălalt e The Pink Cloud, în regia lui Iuli Gerbase, un film brazilian în roz bombon, cu premisă elucubrantă (cum să zic altfel că niște oameni rămân să-și petreacă restul vieții în locul unde i-a prins o furtună toxică?). N-am să discut probabilitatea sau plauzibilitatea premiselor, în pofida faptului că de aici pornesc toate găunoșeniile scenaristice: norul ăsta toxic din The Pink Cloud te ucide la suprafață, dar oare nu se poate construi într-o viață de om un oraș subteran, în oglindă cu cel în care locuiai? În mod similar, Apples se sprijină pe ideea prea puțin explorată a unei amnezii colective – oamenii își pierd pur și simplu memoria aleatoriu și subit, în timp ce fac cele mai banale lucruri (conduc mașini, mănâncă, dorm în autobuz), iar majoritatea pățesc nenorocirea fără să aibă la ei buletinul sau mobilul, sunt aruncați în gura leului în plin secol 21. N-am să mustăcesc mai departe – mai ales pentru că am crezut orbește în schimbarea la față a personajelor din What Do We See When We Look at the Sky, fantezia de iubire a lui Alexandre Koberidze, din aceeași competiție de la TIFF. Mai departe voi discuta mai puțin despre vizionarismul cu care filmele astea anticipează pandemia prin care trecem și mai mult despre cum funcționează lumile astea la nivel mai larg – strict din unghiul pandemiei, plăsmuirile sunt subțiri și sforăitoare; mizele lor sunt studiile de personaj, transformările, juliturile.

 

Social media freaks

Apples
Apples

În Apples, boala uitării îl prinde pe Aris (Aris Servetalis) în autobuz; nu-și mai amintește cum îl cheamă sau unde locuiește, tot ce știe e plăcerea insațiabilă de a mânca mere roșii (până aici cu metafora platonică a mitului peșterii). E condus către un program de reabilitare socială, unde guvernul le dă oamenilor nerevendicați o locuință și un venit însă nimic nu vine de-a gata, au și ei răspunderea de a-și relua noua identitate controlat. Primesc casete cu instrucțiuni: mici task-uri din aproape în aproape, tot mai istovitoare, care să îi pună în dificultate, toate documentate cu un polaroid (până aici cu metafora dependenței de Instagram); oamenii responsabili îți pot intra la orice oră în casă să verifice dacă în carnețel ai făcut polaroidele cum trebuie, sau dacă ții evidența lucrurilor –  adică poza și bifa. Nikou speră să facă prin asta o comedie ușoară despre tentativele de uniformizare socială, despre social media freaks, teama de singurătate. 

În ciuda faptului că neagă în interviuri vreo afiliere cu Lanthimos, protagonistul lui Nikou e pur și simplu bressonian à la Lanthimos (e urmărit de deadpan, e asexuat, țeapăn, robotizat). În plus, își mai și găsește jumătatea într-o altă amnezică, doar că ea e cu câteva task-uri mai în față. Amândoi sunt naivi în sens reductiv: ea se sperie așa tare la filmele horror că se ascunde pe sub scaun, el nu concepe să mănânce altceva decât mere; șarada seamănă izbitor cu Dogtooth (r. Yorgos Lanthimos, 2009), unde copiii unei familii nu știau altceva decât realitatea oferită de părinți, care era una în definitiv fabricată. În fine, Nikou nu e cinic și știe când să nu mai apese pedala, iar Apples substituie tragedia cu o galerie mai puțin pretențioasă de viniete comice văzute în cadre lungi – cu Aris împrumutând bicicleta minusculă a unei fetițe pentru poză, nu înainte de a o zgâria serios pe ambele părți; cu Aris încercând să meargă într-un club de striptease; Aris în costum spațial, urmărind un Batman costumat pierzându-și memoria. Modificările sau schimbările sunt oarecum subtile – dacă inițial e docil și disciplinat, apar micile lui răzvrătiri în a da skip unor lucruri obligatorii (a avea o partidă de sex de-o seară, de pildă) și șocul de a mânca și altfel de fructe. Servetalis nu mi s-a părut complet convingător în reabilitarea asta. Plus de asta, ideea cu dizolvarea identității, alminteri ofertantă, se risipește în povestea asta de dragoste insulară. De unde să mai știm ce se întâmpla cu amnezicii ceilalți sau dacă și-au amintit ei ceva vreodată?

 

Refrenul sfârșitului lumii

The Pink Cloud
The Pink Cloud

The Pink Cloud nu lasă vreo portiță de scăpare personajelor sale – nici măcar nu le mai dă vreo mână de ajutor sau o speranță de care să se agațe; dacă ăsta e un spoiler, îmi permit să zic că filmul e probabil cel mai fatalist huis clos; până și la Buñuel se termina cu tortura burgheziei la un punct. Giovana (Renata de Lélis) și Yago (Eduardo Mendonça) rămân împreună pe vecie după ce au un one night stand; în dimineața următoare focurilor de iubire, apare norul toxic care ucide pe oricine îi stă în proximitate zece secunde. E limpede că cei doi sunt privilegiații care rămân într-o casă cu etaj, cu mai multe camere, cu provizii și de toate; nu la fel se simt cei care rămân blocați pentru decenii într-o farmacie. Iuli Gerbase îi menționează și pe ceilalți, dar nu o interesează decât cuplul ăsta. Yago și Giovana o duc favorabil o vreme: explorează erotic, merg cu rolele prin casă, își continuă munca de la distanță. Melodrama se adâncește, desigur, în neconcordanțele dintre ei și în pereții tot mai neîncăpători. Paradoxal, deși acțiunea se petrece integral în această casă upper-class, Gerbase reușește ciudățenia de a o arăta diferit în fiecare cadru, de a nu o particulariza sau claustra în niciun fel; de la început și până la finalul filmului, aparatul de filmat tot descoperă locuri unde n-a mai pătruns niciodată (un balcon, un dormitor, o canapea); pentru locul groazei, casa asta pare prea mare și îngroșată cu resurse. În fine, lucrul ăsta nu-i tot timpul deranjant – uneori ei înșiși modifică spațiul astfel încât să simuleze altceva (că-i un nightclub unde fac un joc de seducție ridicol, folosindu-se de lumină, că-i o cină într-un loc mai neconvențional din sufragerie). Mâncarea vine printr-un tub care arată tot timpul la fel, în ciuda elipselor colosale (trecem de la 1 an de la pandemie la 10 șamd), apare și un copil moșit online și tehnologia pur și simplu stagnează. Trecând peste neputința găsirii unei soluții, regizoarea rareori vine cu noutăți în peisajul ăsta, oamenii îmbătrânesc și obosesc, cum e și firesc; în plus, trebuie să apară și o cască VR, altfel cum să mai facem față realității șamd. Simularea unei astfel de pandemii globale pur și simplu nu-i eficientă; e de-a dreptul leneș felul în care Gerbase își închipuie că spectatorul rămâne îmbârligat până la final de dragul premisei; accesele de ceartă în cuplu sunt doar borne ale poveștii care nu oferă nimic colorat în definitiv, doar o fantă roz de lumină care inundă ferestrele. 

Altfel, ideile acestor pandemii alternative pot părea ancorate în zeitgeist, dar adevărul e că ele au fost întotdeauna printre noi. În ambele filme pandemiile sunt excepționale, dar au desfășurări foarte laxe, fără fundament științific sau măcar vreun sâmbure de realism (cum ar fi fost folosirea de încălzirea globală, de exemplu), sunt mai curând poetizate (norul roz care te suspendă într-un loc de la început până la final e implauzibil, oricât de neputincioasă e umanitatea; uitarea imaginată de Nikou e metaforică, pare ceva psihosomatic), ambele dorindu-și să comenteze social. În The Pink Cloud, oamenii ajung după decenii să se omoare reciproc într-un supermarket, deși nu-i clar cum și-au făcut culcușul în primul rând; lipsa atenției către lucrurile astea mici, care-s cu adevărat revelatorii (nu un bărbat și o femeie suportându-se unul pe altul), ar fi elevat filmele de la simple feliuțe de viață.

 



Critic de film și jurnalist, masterandă filmologie la UNATC. Colaborează cu revistele Scena9, Acoperișul de Sticlă, FILM, FILM Menu. La Films in Frame se ocupă de topul lunar de filme, precum și de editorialul de opiniem Panorama - publicat lunar într-o zi de joi. Când are timp liber, se retrage cu cortul în pădure, unde își imaginează vieți paralele și vulpi zburătoare.