Descoperiri și recuperări la Thessaloniki International Film Festival, ediția 66
Festivalul de la Salonic de anul acesta, așa cum l-am văzut eu, stă sub semnul familiei. De la filmul de deschidere, Father Mother Sister Brother al lui Jim Jarmusch (premiat la Veneția cu Leul de Aur) și până la retrospectiva dedicată cuplului scenarist-regizoral format din soții Hélène Cattet și Bruno Forzani, care numai filme pentru toată familia nu fac.
Despre câștigătorul de la Veneția voi scrie mai aproape de lansarea românească pe 26 decembrie. Cât despre combinatorica inventivă a duoului artistic belgian – care mixează idiosincratic influențe din David Lynch și Magritte, filme giallo, BDSM (piele, multă piele, de oameni și haine) și un soundscape care pendulează între ASMR (piele, multă piele) și opusul lui –, aceasta merită un text mai amplu și (revizonări multiple) pentru a descrie satisfăcător în cuvinte o filmografie în care cuvintele sunt minime, și care ar putea constitui un manual audiovizual de storytelling.
Până la aceste texte viitoare, am scris despre 3 filme care au în centru familii în varii stadii de dezintegrare: Follies, o comedie canadiană fără pretenții care m-a cucerit de la primul cadru, și două filme indie americane care pun la lucru talente actoricești din insulele britanice și de la care am ieșit cu mixed feelings (Hamnet și The Mastermind).
BDSM în familie: Follies
Follies (Folichonneries) e un debut canadian scris și regizat de Éric K. Boulianne, despre un cuplu hotărât să spargă monotonia domestică monogamă și să-și deschidă căsnicia spre tot felul de noi experiențe (inclusiv experiența de a explica copiilor minori că mami și tati sunt acum într-o relație deschisă). E o recomandare pe care o fac cu jumătate de gură, deși e filmul preferat din această ediție TIFF, pentru că e foarte improbabil ca acest film de public să devină ușor accesibil curând pentru o audiență globală – public pe care îl merită și n-ar fi un pariu prea riscant pentru distribuitori chiar și pentru o piață ca România. Filmul preferat din ediția de anul trecut (despre care am evitat să scriu din aceleași motive) a fost tot o comedie canadiană, Universal Language – cu totul alte ambiții artistice, o fuziune improbabilă între temele, sensibilitățile și stilurile unor cineaști atât de diferiți ca Guy Maddin și Abbas Kiarostami. Acest film și-a croit cumva traseu pe platformele de streaming generaliste, ajutat de parcursul festivalier strălucit (care l-a propulsat și drept propunerea Canadei la Oscaruri). Follies are și el o șansă la streaming, dar alergând pe un culoar diferit, cel al succesului de public acasă: debutantul în regie Éric K. Boulianne e altminteri un foarte prolific scenarist, două dintre comediile scrise de el au încheiat anul de lansare pe primul loc la box-office pentru filme canadiene. Boulianne își asumă și unul dintre cele două roluri principale (inclusiv nipple clamps-urile de rigoare), iar Catherine Chabot joacă cealaltă jumătate în acest rom-com with a kink. Dinamica lor conjugală, comică fără să fie vreodată cringe (nici chiar atunci când tatăl își duce fetele la locul de joacă cu câteva device-uri BDSM pe sub haine), e motivul principal pentru care Follies se simte ca un film ușor – o comedie de public larg, cum ziceam –, în ciuda faptului că n-ar putea intra în cinemauri fără un rating IM-18.
Deadbeat dads
Salonicul mi-a oferit ocazia să recuperez pe ecran mare două filme care au făcut furori în festivaluri. Sunt două filme de epocă – Anglia elizabetană și America anilor ’70 – care vorbesc în feluri și procente diferite, despre deadbeat dads (din nou tema familiei) și care sunt realizate de două dintre cele mai în vogă regizoare ale momentului: Hamnet (r. Chloé Zhao) și The Mastermind (r. Kelly Reichardt).
Primul e, la suprafață, un soi de origin story pentru William Shakespeare (Paul Mescal), care face trecerea de la comedii spre tragedii după o tragedie în familie (moartea fiului Hamnet). The Mastermind e un (anti)heist movie în care Josh O’Connor joacă un pater familias cu potera pe urme, care își abandonează băieții și nevasta, iar oricare dintre aceste două vieți (familist sau fugar) pare să-i fie egală. Chiar și fără această conexiune a familiei, plănuisem să adun ideile despre cele două filme într-o dublă cronică, plecând de la actorii lor principali, doi dintre cei mai căutați leading men de limbă engleză (dar non-americani) cărora ușile Hollywood-ului big budget/ Oscar worthy li s-au deschis recent și care încă păstrează acea conexiune cu cinemaul, să-i zicem, indie (au și apărut împreună anul acesta în The History of Sound, selectat la Cannes).
Ambele filme și actorii lor principali mi-au atras atenția, dar au reușit să mă facă să mi-o pierd pe parcurs: The Mastermind iremediabil, după o primă parte fără cusur, nimic de reproșat lui Josh O’Connor, deși nu e un personaj memorabil (faptul că e intenționat nememorabil din scriitură și viziune regizorală nu face filmul mai puțin plictisitor); Hamnet, mult mai inegal, își revine ocazional și reușește un final onorabil, dar meritul e al lui Jessie Buckley care mătură scena cu Paul Mescal.
Hamnet – The Tempest Jessie Buckley
În cazul lui Hamnet, recunosc că m-am dus după fentă: cum adică un film despre fiul lui Shakespeare care nu e despre Shakespeare? Fenta, sau gimmick-ul narativ să-i zicem, era de la început acolo, în materialul sursă, romanul lui Maggie O’Farrell (care a și co-scris scenariul alături de Chloé Zhao), căci e într-adevăr povestea lui Shakespeare: Agnes Shakespeare (Jessie Buckley), nevastă de artist mai mereu plecat la Londra sau în turneu, care trebuie să treacă de una singură prin moartea fiului Hamnet. Filmul e până la urmă despre o mamă care pierde un copil. Atunci „what’s in a name?”, ca să cităm ironic din bard: marketing ar fi răspunsul cinic; o demonstrație circulară a modului în care scriem și digerăm istoria marilor figuri culturale masculine ar fi un răspuns la fel de valid. Ar fi avut romanul un așa de mare succes (sau ar fi generat un așa mare interes pentru a fi scris/ adaptat), fără cele două nume impunătoare cu care este asociat, cel mai celebrat dramaturg din istorie și cel mai faimos dintre personajele sale?
A nu se înțelege că romanul sau filmul propun vreo critică feministă (cel mult una subînțeleasă), sau vreo reevaluare a lui Shakespeare ca om: Hamnet a murit într-adevăr la 11 ani pe când tatăl său era în turneu, dar restul e pură speculație din categoria historical fiction și e asumată ca atare. Hamnet e despre ei, despre dragostea dintre William si Agnes și despre aspirațiile diferite: el un dramaturg aspirant cu writer’s block, sub cizma unui tată abuziv care îl forțează să practice o meserie manuală care nu e scrisul; ea e un soi de druidă-hippie, în contact cu natura și nedusă la biserică, dar mult mai pragmatică în a-și crește copiii, care îi dă binecuvântarea să meargă la Londra să fie geniu. Paul Mescal scâncind torturat la lumina lumânării cu penița în mână – incapabil să articuleze verbal ce simte – pare mai degrabă o alegere intenționată de regie decât o scăpare; sau cel puțin încă un semn că într-adevăr Will/ Mescal e acolo pentru decor/ marketing, căci mai importantă e Agnes/ Jessie Buckley.
Nu știu dacă Shakespeare însuși are fi scris o partitură mai bună pentru o mamă în doliu, probabil interpretarea lui Jessie Buckley l-ar fi oripilat căci vine de undeva mult mai adânc, un șuvoi de durere care nu poate fi prins în cuvinte (primordial ca pădurea ancestrală din Stratford-upon-Avon, pe unde personajul ei bântuie și pe care Zhao o surprinde poetic atât de bine). De cealaltă parte, tatăl se îndepărtează tot mai mult de familie, abandonându-și nevasta și restul copiilor, incapabil să depășească trauma. De aici legătura (subțire) cu Hamlet, pe care biografii lui Shakespeare au tot încercat să o facă de-a lungul secolelor. Filmată expert de un cineast umanist ca Zhao, hermeneutica imaginată de Maggie O’Farrell capătă un pic de sens, dar e nevoie și de multă bunăvoință din partea spectatorului ( „piece out our imperfections with your thoughts” ar zice marele Will). Reuniți la premiera Hamlet, cei doi soți împărtășesc un moment cathartic, ea înțelegând că durerea lui nemărginită a fost sublimată în această piesă pe care filmul ne invită s-o citim într-un mod foarte întortocheat: Shakespeare/ Mescal joacă pe scenă fantoma regelui ucis pentru a putea dialoga cu fiul său (Hamlet/ Hamnet), un schimb de locuri simbolic, un sacrificiu în imaginație. Analizând modul în care această secvență e realizată – cu un Hamlet evident prost distribuit și prost jucat, dar nu atât de prost cât să scufunde emoția generală pe care o radiază actrița principală – nu pot să nu mă întreb din nou dacă „atât s-a putut”, sau e chiar un discurs asumat al regizoarei, un autosabotaj care să facă contrastul și mai puternic între aceste două moduri de a trăi, de a simți, de a trece prin viață și a lăsa viața să treacă prin tine, sau dimpotrivă de a te înfășura în gânduri, rime, figuri de stil, măști? Oricum ar fi, momentul anterior cu Mescal recitând chinuit celebrul solilocviu sub clar de lună, pe mal de Tamisă, intră cu siguranță la categoria „a nu fi”.
The Mastermind – Like a rolling stone…
De cealaltă parte, Josh O’Connor face o treabă ceva mai bună în The Mastermind, reușind un portret reținut al tânărului adult/ artist/ tată/ hoț de artă suspendat între ambiție și lipsă de voință. The Mastermind, cum îl numește unul dintre complicii lui atunci când e interogat de poliție (spre amuzamentul protagonistului), poartă numele J.B. Mooney: fiu de judecător, băiatul lu’ mama (de la ea vin fondurile pentru a-și plăti complicii), art school dropout. În sânul propriei familii, J.B. e un soț și tată absent – asta când nu-și pune copiii în pericol lăsându-i liberi prin oraș cu bani de junk-food, sau ducându-i cu mașina la întâlniri clandestine unde ajunge să fie răpit. În esență, J.B. este scaietele care se rostogolește prin cadru într-un film western, iar Kelly Reichardt ține camera pe el în ciuda faptului că tot ce își dorește protagonistul e să fie lăsat în pace, să se rostogolească fără direcție… like a rolling stone (lipit de câte o mașină, înfrigurat și cu basca pe cap, ar putea fi foarte bine coperta unui album Bob Dylan).
Nu că anti-eroul din The Mastermind s-ar încurca cu contra-cultura și protestele din campusuri împotriva războiului din Vietnam (care rulează pe televizoare în fundal), dar nici să fie un stâlp respectabil și responsabil al comunității (sau măcar al propriei familii) nu-și dorește. Și totuși ceva îl împinge să plănuiască în mare detaliu și să pună în aplicare un jaf minuțios cronometrat: 4 tablouri moderniste de la muzeul local, unde e și membru în board. Motivațiile lui rămân ascunse de scenariu, iar mintea personajului rămâne până la urmă un mister dar, privind retrospectiv, nu m-aș mira ca J.B. să fi plănuit totul ca să aibă un motiv să fugă de-acasă în caz că jaful s-ar dovedi un eșec. Ceea ce evident se întâmplă, dar nu din vina lui – cumva lucrurile se așază în ciuda a tot felul de piedici comice, socoteala de-acasă dă roade, dar the mastermind cade victima propriilor acoliți. Morala frumos trasată de Reichardt (care a scris și scenariul) închide cercul perfect: un personaj atât de indecis, atât de greu de citit, atrage complicități pe măsură: șoferul îi dă cu flit, unul dintre hoți e arestat pentru alt jaf și ciripește la poliție, iar cel de-al treilea îl trădează unor mafioți care-i fură tablourile.
Suspectat de poliție și fără pradă, J.B. își păstrează aerul de cartofor optimist cu inocență de copil, în timp ce îi împachetează lucrurile nevestei care va locui o perioadă cu părinții lui. E scena mea preferată din film, în care filonul comic al lui O’Connor strălucește: ea tocmai i-a aruncat cu scrumiera în cap după ce poliția le-a răvășit casa căutând tablouri, el incapabil să internalizeze consecințele îi dă înainte cu vrăjeala de soț iubitor (da’ ce-am făcut, dragă?), de parcă viața lor nu ar fi fost distrusă iremediabil: „is this clean?”, miroase el o bluză, și o împachetează frumos în valiză de parcă ar avea tot viitorul înainte, „are you still wearing these?”, pune și o pereche de pantofi, de parcă s-ar mai întâlni vreodată altfel decât la vorbitor.
Desigur, la momentul acestei scene nu știm că eminența cenușie nu are un plan B și că tot ce vom urmări în continuare sunt rătăcirile lui abulice, mânate de conjunctură. Nu știm nici că regizoarea Kelly Reichardt e la rândul ei un mastermind care ne-a ademenit (mai cu soundtrack-ul jazzy, mai cu umor) în direcția unui heist deconstruit la flacără mică, care nici nu explodează, nici nu se fâsâie complet. Vag afabil, vag condamnabil, protagonistul jucat de Josh O’Connor se înfățișează ca o pânză la fel de greu de descifrat precum picturile abstracte sustrase din muzeu, și totuși nu destul de anostă încât să nu te intereseze soarta lui. Am fost surprins să descopăr că The Mastermind are nici două ore, pentru că în a doua jumătate a filmului – hai ultimul sfert, pentru că atunci începe să moară speranța că se va întâmpla, totuși, ceva – îți dă aceeași senzație ca atunci când urmărești un generic de final care nu se mai termină. În apărarea lui Reichardt, se poate susține că filmul nu și-ar fi devoalat toate semnificațiile la o dimensiune mai redusă, dar odată devoalate, e greu de argumentat că așteptarea a meritat: The Mastermind rămâne până la final cinema plictisitor de cea mai bună calitate.
Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.
Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.
