Sentimental Value – Melo milenial | Cannes 2025

25 mai, 2025

Un tată visează să facă un comeback tardiv (e regizor de film și a căzut în uitare). O fiică încearcă să se smulgă de sub umbra lui (e actriță de teatru și nu prea îi vorbește). Cu Sentimental Value, un film meta despre nașterea complicată a creației, norvegianul Joachim Trier încearcă o sinteză a propriei opere.

Joachim Trier a fost, în 2011, regizorul filmului Oslo, August 31st, o adaptare după Drieu la Rochelle care ne-a consolat adolescența deprimată. Apoi a realizat câteva filme greu de privit (Louder than Bombs, 2015; Thelma, 2017), pentru a reveni ulterior la calea sigură a realismului chic-urban cu The Worst Person in the World în 2021. De fapt, Trier s-a transformat în câteva filme într-un cronicar al vieții de milenial, celebrând implicit – dar fără imaginație – eternele lamentații ale micii burghezii culturale, transformate în probleme de viață și de moarte, incapabil să privească dincolo de suprafața lumii în care ne învârtim. Mărturisesc că privirea compătimitor-aspirațională a lui Trier, care pare că încearcă din răsputeri să treacă drept unul de-al lor, nu mă interesează cine știe ce – dar pot înțelege de ce mulți resimt în fața filmelor lui un raport de identificare. Fără a forța vreo barieră formală sau tematică, norvegianul e ca un comfort food de festival, unde a-ți plânge de milă din interiorul propriilor privilegii devine o chestie încurajată.

Eu, unul, mă uit la filmele lui Trier și ca să-l descopăr iarăși pe Anders Danielsen Lie, un semi-star al cinemaului de autor cu zâmbetul melancolic și privirea intensă. În liceu, simțeam că Danielsen Lie înțelege bine angoasa de a fi în viață într-o lume neprietenoasă (astăzi i-am zice „neoliberală”), într-atât de pline de o durere nespusă, de împăcate cu ideea morții eventuale îi păreau personajele. Ceva mai ridat și cu barbă, omul joacă aici un prieten cu beneficii al protagonistei Nora (Renate Reinsve), mai degrabă un villain fără consecință care decide la un moment dat să întrerupă contactul. Episodică, relația amoroasă ține nu doar să evidențieze filosofia casual de cuplu a acestei generații („sunt oameni foarte liberi, dar asta îi costă mult sufletește”, mi-l imaginez pe Trier spunând), ci și incapacitatea Norei de a se lega durabil de un bărbat.

De vină o fi taică-su (Stellan Skarsgård), o fostă glorie a cinemaului festivalier căzută astăzi în alcoolism lejer. Trier ne dă de înțeles că acest Gustav aparține altui timp printr-o condescendență deloc subtilă: ori de câte ori apare vreo femeie în preajma lui devine afabil-cringe, iar secvența pretinsei retrospective care i se organizează la Festivalul de la Deauville îl plasează în contrast evident cu propria abordare a autorului lui Sentimental Value. Vedem acolo un scurt fragment dintr-un film de-al său istoric greoi și melodramatic (teme mari, cadre lungi și lacrimi în prim-plan), care o bulversează pe o actriță americană în vogă (jucată de Elle Fanning). Dramaturgia filmului nostru oscilează între distanță față de acest tătuc modernist devenit astăzi inoportun și tandrețe față de hachițele lui inactuale, ca și față de trecutul pe care îl poartă în el (filmul se deschide cu un scurt montaj al istoriei unei case rămase goale după moartea mamei/fostei soții). Când Nora refuză să ia parte la filmul său nou, scris cu ea în gând, americanca de la Deauville îi ia locul. Filmul evoluează în paralel pe aceste două axe – fiica ce își vede de viața ei, tatăl ce se chinuie cu filmul –, satirizând la prima mână industria cinemaului (vedem niște Q&A-uri debile, o prezentare organizată de Netflix) în același timp în care vizează o profunzime a emoției legăturilor de sânge regăsite.

Rezultatul se dovedește neconcludent pe ambele planuri, căci scenariul (scris alături de Eskil Vogt) își dezvăluie repede înțelegerea limitată a oricărui tip de cinema diferit: secvențele de lectură și repetiție a dialogurilor, marcate de abisale reflecții asupra motivațiilor personajului filmului-din film, sunt complet ratate, filmate de Trier ca un balast inevitabil. Ne amintim, prin comparație, ce vertij afectiv construise un Todd Haynes în filmul său May December (2023) pornind de la un material similar, deturnat înspre manipulare, camuflaj și jocuri de putere vrăjitorești. Sentimental Value se dovedește un telefilm cu pretenții, în care miza acestei întrepătrunderi dintre creație și viață, tratată umoristic de Trier, e caricaturizată pe principiul unui Vertigo pentru oameni isteți, care nu mai cred în mirajele ficțiunii. Ajunge ca Gustav să îi solicite actriței să își vopsească părul din blond în șaten, ca fiica lui, pentru ca aceasta să se auto-ejecteze din narațiune. Paradigma cu autorul demiurg care urmărește cine știe ce fantasmă personală, ba chiar e dispus să își abrutizeze echipa în numele ei, nu mai ține, iar asta e foarte bine; necazul e că în locul său a rămas doar platitudinea.

Lipsit de orice intensități, filmul se scaldă în apa călâie a unei povești care reciclează vechi arhetipuri, dar doar pentru a le ridiculiza – din cinism față de trăirea cât de cât exaltată, dar și dintr-o incapacitate fundamentală de a se ridica la nivelul ei, de a empatiza cu cei care o fac. Trier e un exemplu grăitor de cineast nu foarte talentat – orice găselniță formală pare să îl arunce într-un impas –, dar dotat cu o anumită sensibilitate pentru cei excluși sau neînțeleși, care s-a îmburghezit până la evacuarea oricărui risc real din filmele sale, de-acum simple înflorituri pe marginea unor gesturi inițiatice (vezi, de pildă, figura suicidului redat în plan-secvență care deja puncta discret finalul lui Oslo, August 31st, redusă aici la simplă opțiune de sintaxă a mizanscenei, adică teoretizată și pusă la distanță sigură). Când Nora și sora ei citesc bucăți din scenariul tatălui, trezind în ele un ghem de emoții contradictorii, senzația e că mizanscena e mai mult retorică, în realitate indiferentă la clipa descrisă, la adevărul ei intim, oricât s-ar sforța Renate Reinsve să mimeze implicarea. Avem Bergmanul pe care îl merităm.