Kammerspiele: Scurtmetrajele românești de la Anonimul 19

5 August 2022

Cea de-a 19-a ediție a festivalului de film Anonimul începe luni, 8 august – ocazie cu care am decis să survolăm în avans deasupra selecției de scurtmetraje românești pe care aceștia o vor prezenta în acest an. La o primă vedere din avion, vedem că line-up-ul din acest an îmbină atât nume consacrate cât și studenți ai UNATC, atât premiere cât și scurtmetraje care și-au pornit deja viața festivalieră, fie în cele mai importante foruri europene (Rotterdam, Quinzaine des Realisateurs, San Sebastián) sau la TIFF – așadar, o șansă atât de-a descoperi de la zero, cât și de-a prinde din urmă titlurile importante ale anului în materie de scurtmetraj. După cum scria anul trecut colegul meu Victor Morozov, aflat la fața locului – „ Am vaga intuiție că lucrurile importante se joacă la masa scurtmetrajelor românești reunite de prietenul meu Ionuț Mareș”; iar aici îi sunt în asentiment: nu simt nicăieri altundeva pulsul vital al unui festival, fie el românesc sau nu, decât în competițiile dedicate scurtmetrajelor locale, căci acolo vom găsi negreșit pepiniera de talente ale cinemaului de mâine, cu atât mai mult acum, după doi ani de pandemie care au afectat în profunzime producția de film tânăr.

De altfel, mici ecouri ale pandemiei se resimt în cadrul tuturor acestor filme, chiar dacă nu este neapărat un fapt explicit – o mare parte dintre acestea sunt studii de personaj sau kammerspiel-uri, sau chiar filme realizate în aer liber (precum Potemkiniștii lui Radu Jude, despre care a scris în detaliu Dalesia Cozorici), jucate în puține personaje, posibil efect secundar al erei pandemice, în care adunarea unui mare număr de persoane era semi-imposibil, mai ales pentru producțiile mici. Cel mai vizibil film de acest tip este Aurică, viață de câine, debutul în ficțiune al documentaristului Mihai Dragolea (care motivează trecerea spre ficțiune într-un foarte bun interviu realizat de Ionuț Mareș), unde mare parte din film îl urmărește pe protagonistul titular, un (ex-?)pușcăriaș care se ascunde într-un lan agricol, prădând odată la câteva zile casa unui sătean (Iulian Postelnicu, într-o apariție scurtă, dar memorabilă) pentru a se hrăni. Un film fără prea mari desfășurări de forțe, care lasă însă senzația de neterminat – clasica coadă de pește a filmului românesc –, ale cărui mize și finalitate rămân destul de neclare, mai ales din punct de vedere social. Un instantaneu care, la developare, iese supra-expus: identitatea și motivațiile lui Aurică (a se citi: supraviețuirea) sunt la fel de clare în ultimul minut al filmului, pe cât sunt în primul; nu că ambiguitatea ar fi ceva rău (dimpotrivă), dar senzația de schiță neterminată este una persistentă.

Fotogramă din Cum se întinde un nor spre altul, de Iulian-Daniel Popa.

Cât despre filmele de apartament, ele compun o parte consistentă a selecției de scurtmetraje de la Anonimul. Sigur, apartamentul de bloc a fost mereu un topos predilect al cinemaului românesc încă din momentul în care Noul Cinema a căpătat amploare, însă în acest context al pandemiei târzii, el pare să capete alte semnificații, pe baza terenurilor care au fost deja tatonate. De pildă, apariția cuplurilor de chiriași tineri, – mutație recentă și semnificativă, în care apartmentul devine un spațiu tranzitoriu pentru twenty-somethings, aflați în situația de-a explora maturitatea lor incipientă, vizibilă în trei dintre filmele din selecție. Cum se întinde un nor spre altul, de Iulian-Daniel Popa, care are în centru un cuplu proaspăt despărțit, vine ca o surpiză: dacă la început ne-am putea teme de o desfășurare dramatică, a la În acvariu (r. Tudor Cristian Jurgiu, 2013), aici avem o reprezentare cât se poate de pragmatică și de rațională a unei despărțiri, lipsită de sentimentalism, axată pe planul material – ce înseamnă să navighezi o despărțire când la mijloc se află un apartament închiriat? Cine a plătit serviciul cutare? Cine a luat x obiect din IKEA? Cine vorbește cu proprietarul? La capătul opus al experienței domestice (dar nelispit de obiecte luate din magazinul suedez), avem Casa noastră, de Bogdan Alexandru, unde un cuplu de femei queer se mută împreună într-un apartament burdușit de mobilă veche; conflictul nu arde, ci pleznește ca o oală sub presiune. Ca-n Câteva conversații despre o fată foarte înaltă (r. Bogdan Theodor Olteanu), avem acces la câteva ore din viața unui cuplu queer în care una dintre partenere nu-și asumă relația, în timp ce cealaltă este confortabilă și deschisă cu sexualitatea ei. Ultimul dintre ele este și cel mai straniu – The Story of a Wedding Balloon, de Radu Barbu, având în centrul său un cuplu care, după spusele fetei, „a luat-o cam prea repede”, dar care deja are probleme destul de mari pe cap (băiatul e un pothead depresiv, fata e volubilă și idealizează suicidul, dar problema lor cea mai mare e-n pat). Încă nu-mi este foarte clar ce-a încercat să facă Barbu aici – un midnight freaky, dar lipsit de kink vizual pe partea de montaj, ritm și cromatică? Portret de oameni atât de construiți în al lor fucked up că devin nerealiști? Un final căutat-suprarealist, căutat-metaforic la adresa rolurilor de gen trage o perdea de fum și mai puternică peste intențiile acestui film.

Problemele de intimitate se află și în centul celui mai nou scurtmetraj al lui Alexandru Mironescu, Planuri de vacanță – în care sunt surprinse ultimele ore dinaintea divorțului unui cuplu cu copil mic, în care orice formă de comunicare între soți pare să se fi deteriorat iremediabil. Mironescu – poate cel mai bun dialogist dintre cineaștii români tineri care încă nu au debutat în lungmetraj – dovedește aici nu doar o sensibilitate fină, aproape acută față de situațiile-limită din viața personală, dar și un mare talent în lucrul cu actorii; cu siguranță, unul dintre cele mai puternice scurtmetraje ale anului. Tot despre familie – de data aceasta, una absentă – este și Fragmentări de Miruna Minculescu, unul dintre scurtmetrajele care au circulat cel mai mult în circuitul local anul acesta și construit exclusiv cu personaje feminine și care urmărește câteva ore din viața unor surori crescute de bunică, convinse că părinții lor, plecați la lucru în străinătate, se vor întoarce acasă în cursul acelei zile. Un film destul de repetitiv și inegal – la un moment dat apare un fir narativ secundar despre o altă fată, care ar vrea să doarmă acasă la protagoniste, dar care apoi dispare; o posibilă trimitere la cazul Caracal? Estetica filmului, altminteri realistă, este întreruptă fix la mijloc de o inexplicabilă secvență a unui joc de-a parada de modă, filmat în slow-motion și montat pe muzică lăutărească, acesta sfârșind până la urmă cu-n anticlimax; film care nu aduce mai nimic nou în joc când vine vorba de reprezentarea copiiilor lăsați în urmă ca urmare a masivei migrații către Europa de Vest a muncitorilor români.

Fotogramă din Stille Post, de Brigitta Kanyaro.

Apropo de emigranți, mi se pare notabil faptul că două dintre filmele din acest an se apropie de tema migrației economice a femeilor române în perioada ce-a urmat aderării la Uniunea Europeană, văzute, iată, în afara granițelor și nu în deja-clasica ipostază a revenirii în țară – o temă de care ficțiunea românească s-a apropiat de puține ori având în vedere imensa amploare a fenomenului, notabil în lungmetrajul de debut al Ioanei Uricaru, Lemonade, în 2018. Notabil fiind și faptul că ambele filme – Stille Post, de Brigitta Kanyaro și Corri și Willy, de Tudor Pojoni – eludează reprezentarea acestuia într-o cheie mizerabilistă, apelând atât la umorul de situație/moravuri cât și personaje care ies din tiparele obișnuite, plate, de „pure victime” ale emigranților. Dacă în primul avem o fetiță anitipatică (în sfârșit!) care sabotează încercarea mamei ei (Diana Cavallioti, remarcabilă) de-a obține o locuință socială în Austria, în cel de-al doilea, avem figura unei badante (Ofelia Popii) care ignoră cu brio invectivele xenofobe, misogine și rasiste pe care i le aruncă bătrânul neamț pe care îl îngrijește, care s-ar putea prea bine să fie un fost torționar nazist. De reținut aici și faptul că migrația economică înspre Germania sau Austria este adusă mult mai rar în discuție decât cea către Italia, ori Spania; ambele filme sunt printre cele mai reușite și complexe ale selecției.

Sigur, orice selecție are și bemolurile ei – care, după mine, se regăsesc în cele două filme „de public” din line-up-ul Anonimul: primul, În numele tatălui de Vladimir Dembinski, un thriller cu tente NCR-iste și al doilea, Extravanzia mare, blat subțire, sos iute, de Andrei Redniciuc. Cel din urmă este un nou titlu din ce-aș numi drept un subgen major al scurtmetrajul românesc: „filmul de băiețeală” (exemple notabile: Karmasutra, 2018, r. Cristian Bota sau Sechestrați fără voie, 2017, r. Tudor Botezatu). Mediu hiper-masculin, glumițe porcoase în stilul umorului douămiist, emulație nereușită a comediei populare americane de la începutul secolului XXI (a la Dude, Where’s My Car?) – genul de filme care par să se nască pentru a fi urcate, cândva, pe YouTube. În numele tatălui, în schimb, ne oferă încă un personaj feminin (Diana Cavaliotti) chinuit de către un patriarh habotnic și sufocant (cine altul decât Vlad Ivanov, desigur?) de pus în lunga vitrină cu femei terorizate psihic ale filmului românesc; combinația sa dintre tropii thriller (fraze dramatice, muzică extra-diegetică amenințătoare) și cei ai NCR-ului (cadre de urmărire, medii sociale paupere, etc.) îmbină tot ce-i mai la primă mână dintre cele două, nereușind să convingă.

Dar, per total, o selecție foarte reușită de scurtmetraje în acest an la Anonimul – căreia abia aștept să-i alătur și vizionarea competiției internaționale, săptămâna viitoare.

*N.a.: Din păcate, înaintea publicării acestui articol nu am avut acces la scurtmetrajul ARTA ÎNȘELĂCIUNII, de Adrian Sitaru, care va fi prezentat la Anonimul.

Imagine principală: Fotogramă din Planuri de vacanță, de Alexandru Mironescu.



Critic de film & jurnalist. Colaborează cu FILM Menu și Acoperișul de Sticlă, este selecționer la BIEFF, moderează Q&A-uri și face un doctorat despre home movies. La Films in Frame este principalul reporter de festival și realizează editorialul lunar The State of Cinema.