Rotterdam 2022: Aici a fost casa prietenului

5 Februarie 2022

Rotterdam e un altfel de festival. Dacă-i cumva mai bun sau rău decât suratele sale din categoria A contează prea puțin, căci asemenea evenimente n-ar trebui să se mărginească la evidențierea stării de fapt actuale, ci să-și dorească învederarea următoarei. Festivalurilor trebuie să le cerem presimțiri, nu strategii. Iar felul în care văd eu viitorul dat al cinemaului e în armonie cu decizia juriului de a premia pe cineasta paraguayană Paz Encina pentru al său EAMI

Nu pentru că ar fi o capodoperă; nu e. Entuziasmul meu se aseamănă mai degrabă cu acela al cercetătorilor științifici, pentru care ceva mărunt, imperfect, întrucâtva nedeslușit, anunță o cale. În arte, totul începe de la marea capodoperă și ajunge la micul detaliu. Propun o rocadă.

Cu toată justețea la îndemână, filmul lui Encina nu-i pur și simplu o acuză factuală la adresa uneia din multele neligiuri morale ale trecutului recent. În formă, altceva se acuză, anume sensibilitatea noastră într-atât de tocită încât cinemaul, găsindu-ne în chinurile supradozei de adrenalină, se vede nevoit să povestească vântul, să înregistreze zgomotul vreunui greier și să-ncadreze bătăile pleoapei. Până mai ieri obișnuiam să zicem cu dispreț că cineva privește cum crește iarba; astăzi sună mai dezirabil ca oricând. 

Se prea poate ca insensibilitatea noastră lăuntrică să fie întrețesută cu aceea socială. În structura sa lirică și vaporoasă, EAMI arată tragedia unor băștinași paraguayeni care n-au ținut nicicând la astfel de separări. Natura fiindu-le cultură, a-i muta din locul lor înseamnă a-i goli ca pe pahare. În speță, numele Eami pare să însemne păduri și munți; alungată, fata ar ajunge în derizoriul nostru, al acelora care poartă nume de flori și cresc în asfalt. 

E un film străin. Iar cineasta nu se încurcă cu expozițiuni fățișe și generice, așa cum nici nu încearcă să traducă pustiirea prin vreun imediat așa-zis lumesc. Cu o narațiune cucu-bau spună-n mărturii poetice, dată înainte și înapoi, răsfirată printre peisaje organice – adică vii, discreta vivacitatea a naturii – și apropieri tandre de chipurile și trupurile copilei și alor ei, suntem înstrăinați de desfășurarea întâmplării propriu-zise. Însă dacă filmul pare străin și la nivel ideatic, adică de neînțeles, asta e pentru că nu atribuim sens urmărilor binemersiului nostru; firesc ar să tresărim din clipa-n care ochim roșiaticul flăcărilor. 

Altfel, se înțelege că Eami își caută prietenul. Pornind de la o asemenea premisă kiarostamiană, Encina se dedă mai degrabă unei explorări lăuntrice, a apropierilor iar nu a împrejurimilor. Cum etnografia nu mi-e în putere, pot presupune că, într-adevăr, tribul la care se referă cineasta, a cărui fapt istoric e atestat printr-un colțișor de material video nouăzecist, obișnuia să cultive o mitologie în jurul animalelor. La început de tot, vocea principală, aceea a protagonistei, povestește un fel de geneză a lumii sale – cum ea însăși s-a născut ca pasăre întrupată-n om. Mai apoi, cineasta are grijă să înalțe crezul, dând pașilor fetei sunetul aripilor. Să spui că oamenii aceștia se confundă cu animalele sună greșit; însă se întâmplă astfel din cauza tuturor felurilor viciate în care darwinismul și civilizația au fost înțelese. Alăturarea celor două cauze, umană și animală, e, dincolo de sensibilitatea sa imponderabilă, o readucere în discuție a deplinului ecologiei ca știință și scop; ceva surprinzător pentru un film care, altfel, combate logocentrismul prin căi sufletești. 

Împrăștiată printre subiecte, misiuni și maniere regizorale, noua sensibilitate ce a căpătat o formă și-n filmul ăsta este fragilă; pentru moment. Încă ne zbatem să înțelegem mesajele corecte din media greșite. În online, așa cum l-a prezentat Rotterdam, un astfel de film se pierde. Firește, îmi dau seama că decizia nu putea fi alta, însă altceva vreau să spun – că începuturile schimbării de paradigmă fie se vor petrece în sala de cinema, fie nu se vor petrece deloc.



Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford. La Films in Frame se ocupă de rubrica lunară „Note de subsol”, care apare într-o zi de joi.