Până nu demult, Christos Massalas obișnuia să fie o prezență solară în festivalurile de scurtmetraj; dacă-mi amintesc bine, al său Flowers and Bottoms mi s-a părut o epifanie sadea în studenția timpurie. Ani mai târziu,  Broadway, lungmetrajul său de debut, aparține uneia dintre competițiile ediției 2022 a Rotterdamului. 

Lui Massalas îi place să destabilizeze cuvinte. Titlul e înșelător – Broadway nu-i Broadway, ci un decrepit complex cultural de după colț, la margine de Atena, care probabil ajuns la bun sfârșit pe timpul crizei douămiiste. În secret, aici își face veacul o bandă aparte de găinari căreia i se alătură improbabila Nelly (Elsa Lekakou), tânără fugace, în tot cazul fugită din preajma mamei sale, aceasta din urmă fiind o balerină încurcată cu un mahăr local. Cum așchia nu sare departe de trunchi, fata decide să devină dansatoare în baruri de noapte; bașca să-și înceapă numerele în tutu. Cinemaul a mai câștigat o obrăznicătură în pericol.

Și o sensibilitate regizorală percutantă. Ajunsă de-a casei, Nelly își ajută tovarășii la mici furtișaguri așa cum știe mai bine: dansând; nu nocturn, ci provocator, întrucâtva carnavalesc. În timp ce toți ochii trecătorilor sunt ațintiți spre ea, buzunarele lor plâng. Furtul merge mână-n mână cu dansul – un spectacol; unul din multele. 

Că ascunzișul le e fostul complex cultural, dormitoarele niște săli de spectacol iar curtea un cinematograf în aer liber stau mărturie pentru o parte din sensibilitatea pe care o aplaudam adineauri. Grecia, vârf de istorie, e printre acele țări care-au cunoscut arheologia instantă de-a lungul crizei douămiiste; Massalas a auzit cum ruinele moderne, deunăzi în puterea tinereții, deplâng prăbușirea imperiului nostru. O asemenea ruină nu poate deveni cămin, ci palat decadent. Și ce locuitori mai propice decât niște perdanți excentrici și maimuțica lor pe nume Lola? Doi homosexuali, salvatorul (și amantul) promiscuu al lui Nelly, un îngrijitor și bătrânul patriarh; filmul nu se scutește de vreo încurcătură (trouble). Ori de vreo gingășie. În puțin timp, fiecare dintre ei se va bucura de o mângâiere scenaristică, împlinire a tradiției cinematografice de a simpatiza cu nesupușii lumii ăsteia. Cinemaul a mai câștigat o familie nefirească.

Una a cărei viață are un haz amar; se îmbogățește cu puțin și sărăcește dintr-un minut într-altul. Toți ai ei sorb din precariat. Ajunși în magazine, se dedau acelorași răsfățuri stupide care ne validează și nouă zilele – apă, dar și-un suc; semipreparate, dar și-un ananas; prezervative, însă cu aromă. Mănâncă pateu și-ascultă radiourile; „KISS FM te trimite în Europa ca să-ți cunoști superstarurile preferate”; apoi „cântecul acesta este dedicat tuturor cowboyilor singuratici ai orașului”. Nelly a cunoscut mulți cowboyi de-a lungul vieții; asta dacă înțelegem cowboyul ca pe-acel individ care se poate afirma numai prin salvarea altora. Spune, într-una din multele sale intervenții în off, că mereu o salvează cineva, iar acum vrea să devină la rândul ei o salvatoare; o cowboy. 

Noii săi amici au lucruri întunecate de ascuns. Printre ele, un ins caftit măr, zăcând inconștient –  Jonas „Lituanianul” (o tare simpatică trimitere la Jonas Mekas) se ferește, e ferit, de un capo di tutti capi pe care deunăzi îl servea. Se cere o deghizare, un travesti; odată pus pe picioare, printr-o epifanie buñueliană, Jonas devine Barbara. Iar asta nu-n maniera grosieră și hlizită al camuflajelor oarecare din filme oarecare; avem de-a face cu o devenire sadea, profundă, cețoasă pentru însăși protagonista devenită iarăși amantă. Pronumele sunt dintre cuvintele instabile. 

Cele două sunt următite din părți diferite; poliție, mahări, familie; amantul lui Nelly intră la pușcărie; în formă, Massalas pare să fi meșterit un thriller. În fapt, doar a făcut un thriller, fiindcă măiestria filmului e aiurea, primprejurul regulilor jocului. Deși are tragere de inimă pentru proverbiala pedanterie a genului – muzică anticipatorie, suspans, indicii fățișe –, corzile scenaristice nu-s îndeajuns de-ntinse pentru ca vreo ruptură să amenințe cu-adevărat. Sabotorul? Regizorul însuși, printr-o altă calitate a sensibilității sale; ceva queer, emfatic, dispus la țipător. 

Ceva spumos. E drept că indivizii ăștia-s bandiți, însă înșelăciunea lor e dansul. Așa ceva nu se scapă din vedere. Rudolph și Mojito (cuplul gay) sunt co-propietarii unei fâstâceli și ai unui spirit ludic adesea dedate homosexualității pe ecran. Iar Massalas a înțeles puterea ascunsă a cinemaului comercial de a face bine; căci adesea uităm – binele nu trebuie să cântărească tone. Iată ușurime: luată pe sus de oamenii tatălui său vitreg, Nelly e salvată datorită rețelei trans a Atenei, o hoardă de femei flamboaiante ce năpustește asupra matahalelor care-au înșfăcat-o pe fată. Astfel și-a ratat Massalas cariera în cinema de gen pentru a începe altceva, mult mai liber, pe care nu l-aș sugruma cu vreun sufix. 

Cum filmul a fost co-produs de Digital Cube, există o oareșcare șanșă de a-l vedea rulând pe ecranele românești. Asta-(m)i doresc.

Călin Boto

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.