Jackie Chan, the MVP
Am făcut un exercițiu simplu cu câțiva prieteni internaționali cinefili: cine îți vine în minte când te gândești la cea mai faimoasă persoană din Asia? Consensul a fost rapid și oricât de mult ne-am fi chinuit să luăm la mână milionari chinezi, creatori de anime-uri sau staruri de la Bollywood, am ajuns cu toții la un singur nume, care ne-a marcat tuturor copilăriile. Indiferent de background, indiferent de vârstă, toți am spus Jackie Chan. Vei ști cine e Jackie Chan, fără să fie nevoie să fi făcut vreo incursiune în istoria filmului din Hong Kong, fără să te fi preocupat cinemaul chinez sau fără să fii vreun fan avid al filmului cu arte marțiale. Indiferent de cum ne raportăm astăzi (date fiind anumite poziționări politice nu tocmai simpatice) la acest polimat al filmului de acțiune – regizor, actor, producător, monteur, cascador, cântăreț ș.a. – e indubitabilă urma pe care o lasă acesta în istoria filmului.
La 71 de ani, Jackie Chan rămâne un fenomen. Faptul a fost extrem de evident anul acesta la Festivalul de Film de la Locarno, unde Chan a primit Pardo alla Carriera pentru întreaga carieră – una întinsă pe 64 de ani, împărțită între Hong Kong, China și Hollywood și între inimile a milioane de fani de pe tot globul, care au crescut cu arte marțiale și cu filmele sale. La proiecția Project A (1983), unul dintre filmele mai timpurii ale actorului și printre primele sale proiecte regizorale, publicul l-a întâmpinat pe Chan cu urale, spectatorii rugându-l înflăcărați să facă poze împreună sau să le ia copiii în brațe. Chan s-a prezentat la Locarno extrem de afabil, energic și glumeț și, în fond, încă în puteri, vorbind cu mândrie despre cum încă reușește să își realizeze singur cascadoriile. A admis totuși că nu cu același elan, dar că asta îl determină să fie mai creativ în montaj sau în coregrafie, fără să caute ca cineva să îl înlocuiască – un triplu kick se transformă pur și simplu într-o lovitură în care se împinge în masă.
Școlit de devreme în arte marțiale și acrobatică (salvarea sa dintr-o copilărie săracă), Chan a vorbit cu patos de-a lungul întregii sale cariere despre cascadorii. Totuși, e ceva emoționant să vezi că dragostea pentru ele încă transpare: la un mic masterclass cu uși închise, s-a plimbat dintr-un colț în colț al camerei fără să stea locului un moment, povestindu-ne despre cum ar decupa o secvență de acțiune cu noi și mimând, cât să ne gâdile la nostalgie, varii mișcări de arte marțiale. L-am întrebat cum vede el astăzi meseria stuntman-ului și dacă ea va dispărea curând, ținând cont de hiper-prezența ecranelor verzi și a CGI-ului în filmele contemporane, mai ales în cinemaul chinez comercial. Răspunsul lui a fost optimist, spunând că el crede prea mult în arta și necesitatea acestei meserii și că ea nu va dispărea niciodată. Referitor la schimbare și nou, Chan a spus că e oarecum suspicios față de noile tehnologii și nu își folosește telefonul decât pentru sunat și pentru poze, dar i se pare că ele au făcut platourile de filmare mai sigure pentru cascadori – asta cel puțin în comparație cu marile povești ale propriilor sale filmări, pline de accidente de spate și membre rupte.
Per total, totuși, nici Jackie nu e neapărat mulțumit de starea cinemaului astăzi, citând nemulțumirea sa legată de investitori și producători, care rezumă filmele la business-uri și bani. Proiectele sale de început sunt, în fond, o dovadă a lucrurilor care se pot face cu resurse limitate.
Chan a reiterat și una dintre marile sale frustrări, care ține tocmai de această echivalare a sa cu filmul de arte marțiale. În propriile sale cuvinte, ce își dorește Chan acum (deși de-abia ce a filmat Karate Kid: Legends, 2025) sunt roluri mai complexe, care să demonteze această imagine și care să demonstreze că e capabil să joace și povești serioase, citând un viitor rol în care va interpreta un suferind de Alzheimer. Acestea fiind spuse, la Locarno Chan n-a ezitat să promoveze faptul că tocmai a terminat filmările la Panda Plan 2 – asta în acord cu noua sa imagine de prim-artist al Chinei și mare promotor de simboluri naționale și culturale la export, panda-ul fiind un instrument preferat din imaginarul soft power-ului chinez.
Selecția de filme aleasă de festival pentru a marca evenimentul – Project A (1983) și Police Story (1985) – s-a întors totuși în timp, la o imagine mai veche a artistului, una definită de un vârf în cariera sa de star în Hong Kong, în pragul exploziei sale internaționale care va veni în următorul deceni odată cu succesul peste ocean al Rumble in the Bronx (1995) și apoi al Rush Hour (1998), buddy-cop-ul hollywoodian care l-a întipărit în cultura populară. După filme ca Drunken Master (1978), care i-au adus renumele de maestru kung–fu, plasate într-un trecut vag, dar îndepărtat, Project A (1983) marchează o trecere treptată a lui Chan către povești contemporane, care va culmina imediat cu Police Story sau cu City Hunter (1993), scenarii comico-detectiviste în Hong Kong-ul modern (la pachet cu cele mai mari staruri ale cinemaului local, de la Maggie Cheung, la Brigitte Lin sau Joey Wong).
Project A e și un proiect care îl esențializează extrem de bine pe Chan; în povestioara sa despre politiști și marinari versus pirați se ascunde tocmai ce-l face pe Jackie Jackie, aici în formula sa de artist complet, de la cascador la regizor. Filmul e notabil din două puncte de vedere: în primul rând, îi reunește pe ecran pe Jackie Chan cu Sammo Hung și cu Yuen Biao, doi dintre cei mai importanți colaboratori ai actorului și colegii săi de la școala de operă, actori și artiști marțiali China Drama Academy. Dată fiind legătura lor din copilărie Hung, Chan și Biao apar adesea împreună sub numele de „Cei Trei Frați” sau „Cei Trei Dragoni”. Deși Chan e cel mai cunoscut și Hung cel mai prolific, aceste trei figuri au (re)definit peisajul filmului popular și de acțiune din Hong Kong după moarte lui Bruce Lee, îmbinând acțiunea și artele marțiale nu doar cu coregrafii extinse ci și cu un umor aparte. Project A e și o mărturie a importanței studioului de producție și distribuție Golden Harvest în cariera lui Chan – studio extrem de influent în cinemaul hongkonghez al vremii și care l-a lansat pe actor, oferindu-i ulterior și libertatea de a-și regiza propriile filme. Dacă până în anii 1970-1980 tradiția filmului kung fu era asociată cu marele și influentul studio al Fraților Show, Golden Harvest pot fi creditați cu o schimbare la față a genului și cu o contribuție definitorie la producția de film popular a țării.
În al doilea rând, ce surprinde Project A e tocmai esenței actoriei lui Jackie Chan – slapstick-ul. Având în vedere afirmarea sa întâi ca actor în filme marțiale, studiourile de la începutul carierei sale au vrut să-l transforme într-un nou Bruce Lee într-o eră a Bruceploitationului în care toată lumea își dorea un nou „dragon”. Dar ce transpare foarte evident din Project A și va deveni tot mai evident cu aventurile sale ca bumbling detective, e că Jackie Chan are mai mult dintr-un Harold Lloyd sau dintr-un Buster Keaton decât din Bruce Lee. Într-o secvență din Project A, citată ca una dintre cele mai dureroase cascadorii ale sale Chan atârnă de un ceas – cum atârna și Lloyd în Safety Last (1923). Deși în mentalul colectiv Chan a ajuns să fie asociat cu latura de artist marțial și comediile sale se laudă cu ample cascadorii (în Police Story atârnă de un autobuz și glisează etaje întregi pe o sfoară plină de becuri), cheia filmelor lui Jackie Chan e slapstick-ul.
Ce transpare foarte evident din Project A și va deveni tot mai evident cu aventurile sale ca bumbling detective, e că Jackie Chan are mai mult dintr-un Harold Lloyd sau dintr-un Buster Keaton decât din Bruce Lee.
Sigur, aspectul marțial nu e neglijabil și montajul unor filme ca Project A sau Police Story pun în evidență kineticul, lăsând, în special, secvențele de luptă să se desfășoare la cadru larg și netăiat; ritmul vine mai degrabă din lovitură și coregrafie decât din tăietură. Chan e totuși mai mult decât atât și, mai ales, mai mult decât un gagman – cum tind pe alocuri să îl arate filmele sale hollywoodiene, unde intervine și un anume comic grosolan al „străinului inadaptat”. Chan, în special atunci când are controlul creativ, e autorul unei comedii vizuale atent coregrafiate, care curge de la cadru la cadru și care folosește întreg spațiul de joc. Dacă Sammo Hung e un artist care îmbină mișcarea cu props-uri, Chan e ca un metal viu în cadru, alunecând și aruncându-se peste mașini sau peste clădiri, și, mai ales, nesfiindu-se să pară neserios. Dat cu nasul în uși, agățat de o șină de haine, vaze sparte în cap – Police Story e poate cel mai bun film al lui Chan, surprinzând exact capacitatea sa de a îmbina comedia cu acțiunea, fără să sacrifice din niciuna și cimentându-i statutul său ca un artist de-a dreptul made in Hong Kong, având în vedere relația filmului cu temele predilecte ale vremii.
Ajungând către timpul prezent, acesl Jackie Chan e unul care a dispărut, fie și din simplul motiv că astăzi se definește mai degrabă ca un artist al Chinei in extenso. Celebrarea sa la Locarno ca star internațional e împotriva valului care caracterizează locul de baștină. O glumă dintr-o satiră de anul trecut despre industria filmului din Hong Kong, The Movie Emperor (dir. Ning Hao) era bazată pe faptul că Chan nu-i neapărat un actor ilustru, cât e unul inevitabil; oricine concurează cu el la premiile de film din Hong Kong n-are din start nicio șansă. Premiul de la Locarno se bazează mult pe o umbră și o nostalgie a lui Chan în mentalul vestic, majoritatea filmelor sale recente girând într-o zonă de maculatură – ar fi dacă nu fantastic, atunci cel puțin interesant dacă artistul se ține de promisiunea unor roluri mai complexe (tot The Movie Emperor parodia filmele chineze despre „dragoste părintească” ca momeală festivalieră).
Cert e, că deși a operat pe nostalgie, frenezia colectivă generată de prezența lui Chan la Locarno e o sumă de visuri ale copilăriei îndeplinite pentru mulți – inclusiv pentru autoarea acestui articol. Mii de oameni îngrămădindu-se în Piazza Grande pentru Police Story, alte câteva sute râzând în hohote în cinematograful GranRex la Project A, acestea sunt triumfuri ale culturii populare și, la urma urmei, ale colectivității cinemaului care astăzi a ajuns rară. Câte filme mai au astăzi același efect? Un efect al vulgului, prietenos cu toate clasele, dar mai ales cu spectatorul obișnuit, pe care cinemaul l-a pierdut și care există în filmul kung fu și în acest cult al lui Jackie și al filmelor sale de dinainte de 2000.
A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.
A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.
