Relativitate: Oberhausen 2021
Transformarea filmul din surogat al teatrului în artă vizuală s-a petrecut atunci când camera a început să se miște. Până atunci, potențialul deplin al cinemaului nu s-a putut realiza; o cameră imobilă, precum spectatorul din sala de teatru, privea către o avanscenă dincolo de care se petrecea acțiunea foto-„spectacolului”. Mișcarea era îngrădită la cea a actorilor și a regrupărilor lor constante în spațiul teatral. Eliberarea camerei s-a petrecut treptat; mai întâi (deși rămânând fixă), camera și-a schimbat poziția între cadre, aducând acțiunea mai aproape ori mai departe de spectator. Aceasta a fost întâia dată când ceea ce se considera a fi o distanță absolută a fost încălcată, pregătind astfel terenul pentru o orchestrație complexă (inițial eliberatoare, însă în ultimă instanță sufocantă) a planurilor generale, medii și strânse. Un pas în continuarea acestora a constat în dezvoltarea unor dispozitive mecanice (...) care schimbau poziția camerei. (…) Camera mișcătoare [a] transformat cinemaul într-o formă de artă. Fluiditatea camerei, mișcările sale elaborate și coregrafice în interiorul cadrului au devenit între timp simboluri ale cinemaului creativ, pe care camera fixă nu le-a putut egala.
Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.
