Horror atmosferic, caut subiect: Nu mă lăsa să mor
Scurtmetrajul lui Andrei Epure Interfon 15, proiectat în premieră la Cannes, în 2021, în cadrul secțiunii Semaine de la critique, e un film construit în jurul unui loc de legătură simbolic: intrarea ușor dărăpănată a unei scări de bloc. Plăcerea vizuală extrasă din cele aproximativ 20 de minute puse în scenă de Epure e una aproape mecanică. O femeie zace inconștientă lângă intrare, iar în primele minute ușa de acces se tot deschide, împroșcând mereu înspre exterior personaje noi, care, după cum reiese din dialoguri, o știu mai mult din vedere pe cea care se dovedește a fi o vecină de-a lor. La fel de imperturbabil-mecanic, după ce o observă mai mult de la distanță, rând pe rând cei ieșiți, ca într-un balet al legăturilor urbane de suprafață, își găsesc câte o scuză și pleacă. Până la venirea ambulanței, rămâne cu femeia doar o studentă, pe care s-ar părea că femeia o apelase la interfon cu câteva ore înainte. Când și studenta pleacă în cele din urmă, o mișcare de cameră panoramică o urmărește, pentru a se întoarce apoi la locul în care se afla femeia, acum declarată oficial decedată – ca un arc vizual al unei vinovății subtile, spectrale.
Nu mă lăsa să mor, debutul în lungmetraj al lui Epure, ajuns zilele acestea în competiția Festivalului de la Locarno, în secțiunea Cineasti del Presente, e o extindere și o amplificare a lui Interfon 15. Lungmetrajul nu începe tocmai cu imaginea scării de bloc dărăpănate, dar în scurt timp cine a văzut Interfon 15 poate să recunoască exact aceeași locație. De altfel, Epure reține destul de multe din filmul din 2021 – în primul rând, pe Cosmina Stratan în rolul protagonistei, plus o parte din vechea distribuție, dar și nume de personaje sau replici schimbate în Interfon 15. De dragul jocului cu variațiunile, detaliul cel mai important care se modifică de la un film la altul e numărul apartamentului la care stă femeia pe cale de a muri. Și mai e ceva: una dintre primele scene ale filmului reconstruiește apelul la interfon din toiul nopții, un țipăt aproape inuman, lugubru, cu care Epure stabilește de la început tonul filmului.
Ce-i drept, Interfon 15 ar fi fost greu de confundat cu un exercițiu cinematografic realist. Chiar dacă prima parte a scurtmetrajului e, în spirit sau măcar ca pretext, o versiune de Nou Cinema Românesc de tipul Cristi Puiu – prin proximitatea unui om sărman se perindă o galerie de personaje, fiecare cu personalitatea și sfătoșenia proprie –, a doua parte tulbură intenționat, prin atmosferă, prin mișcări de cameră bătătoare la ochi, suprafața de posibil fals documentar. Ambiția lui Epure în Nu mă lăsa să mor pare să fie aceea de a se îndepărta și mai tare de acest realism de scara blocului. Rămâneau deschise în Interfon 15 cel puțin două întrebări mari: cine e femeia prăbușită în fața blocului și cum a ajuns ea să-și găsească sfârșitul aproape sub ochii vecinilor. Or, demonstrația lui Epure, care aici își elaborează scenariul în colaborare cu Ana Maria Gheorghe, e una tipică de film arthouse modernist: cu cât se adună mai multe informații despre femeia decedată, cu atât, de fapt, lucrurile pot să devină și mai mâloase și neclare. Mai mult, odată ce câteva dintre faptele generale sunt stabilite, filmul începe să se joace insinuant cu structura de gen: apeluri târzii la interfon capătă tonuri amenințătoare, iar lucrurile pe care le vede protagonista încep să se plaseze undeva între straniu, halucinatoriu și supranatural.
Nu mă lăsa să mor rămâne indecis până la final dacă vrea să fie un horror artsy sau o comedie absurdă despre moarte.
Toate acestea ar funcționa ca un exercițiu de ambiguitate controlată cu o tentă de horror dacă regizorul nu s-ar fi decis să construiască un film cu două registre emoționale. Nu mă lăsa să mor rămâne indecis până la final dacă vrea să fie un horror artsy sau o comedie absurdă despre moarte. Împărțirea în film e cvasi-simetrică, diurn versus nocturn. Noaptea, moartea se insinuează ca o amenințare fantomatică, ca un rest al unei vinovății, în timp ce ziua, tragedia morții unui om necunoscut se transformă, cu ajutorul dialogurilor, într-o comedie neagră despre hățișurile birocratice ale unei înormântări. Pe foaie, poate că nu sună rău. Alternanțele între scene, însă, fac filmul să sufere de un soi de incoerență căutată, ușor afectată.
Există în Nu mă lăsa să mor pasaje lente, contemplative, în care personajul interpretat de Cosmina Stratan de abia se intersectează cu câte un vecin pe coridoarele pustii ale blocului în care locuiește. Intercalate între aceste momente care imprimă mood-ul general al filmului, e schițat câte un ocazional portret de grup cu vecini – într-o astfel de scenă, miza pare să fie aceea de a reliefa cât de absurde sunt întâlnirile între oameni cu idei fixe de cele mai diverse coloraturi comice. Între aceste două tipuri de situații, sunt presărate momente de dialog unu la unu care fie mai adaugă câte un pic de informație, fie funcționează ca supape pentru ceva mai amplu, o stare de absurd perpetuu pe care filmul încearcă s-o fixeze în cuvinte. Într-o astfel de scenă de dialog, păstrată din Interfon 15, un personaj episodic începe să i se confeseze brusc protagonistei, teatral: „Eu trăiesc o dramă” Urmează ceva ce sună a teorie a conspiraței trecută printr-un filtru personal („Mi-am dat seama când a murit tata subit că a fost lucrătură. Adică te omoară în grup”). Protagonista încearcă să strecoare un sfat în conversație, dar e repezită prompt: nu vrea, nu știe să asculte. Punct, altă scenă. Cumva, din aceste scene izolate, comunicând vag între ele, care arată ca niște exponate ale unui muzeu al alienării de zi cu zi, din câte o imagine cu substrat de bizarerie poetică (mere împrăștiate pe niște scări de beton, două personaje înțepenite unul în fața celuilalt), Epure intenționează să construiască un fundal semnificativ pentru povestea pe jumătate sinistră, pe jumătate cu aer de farsă pe care o expune tacticos. Ca spectator, am găsit tot acest eșafodaj alunecos, ușor confuz, o trimitere înspre ceva mai amplu, fără a putea aproxima în cele din urmă ce vrea să reprezinte acest ceva pe jumătate transmis.
E păcat, fiindcă Epure, mai ales în colaborările lui recente ca scenarist, s-a dovedit a fi o voce nouă, demnă de a fi luată în serios. În Om câine (2021), regizat de Ștefan Constantinescu, dialogurile scrise de Epure erau în general minuțioase, atente la detalii și la ritmul vorbirii cotidiene. Cea mai importantă și mai veche relație de colaborare a lui Epure rămâne însă cea cu Sebastian Mihăilescu. Recentul Mammalia (2023), scris de Epure și Mihăilescu și regizat de acesta din urmă, e o versiune a atmosferei și a lumii neliniștitoare, cu vagi schimburi de emoții ocazionale, din Nu mă lăsa să mor. Ambii încearcă să filmeze ceva ce e la suprafață realist, dar în profunzimi extrem de angoasant – cu diferența importantă că locațiile alese de Mihăilescu au uneori un aer monumental, urban-suprarealist.
Văzute cap la cap, filmele la care a lucrat Epure comunică între ele prin motive poetice (un vis despre transformarea într-un copac relatat de un personaj în Mammalia are propria ilustrare vizuală spre finalul lui Nu mă lăsa să mor) și un aer generalizat de sarcasm macabru. Într-una dintre scenele din Mammalia, oasele unui schelet uman sunt scăpate neglijent și morbid-comic pe niște scări – un rezumat destul de bun al umorului ireverențios presărat prin filmele recente scrise de Epure. Mai mult de atât, și Mammalia, și Nu mă lăsa să mor sunt exemple recente de cinema românesc în care se vede, pe filiere subterane, influența unui tip de horror nou, artsy, existențial și ambiguu, așa cum îl practică, de exemplu, regizorii asociați cu studioul A24. În Mammalia, unele scene ajungeau în proximitatea parodiei unor filme precum deja iconicul Midsommar. În Nu mă lăsa să mor, patina de horror artsy e ceva mai ștearsă, mai difuză, dar există. Ceva nou se simte în aceste răspunsuri autohtone la o formulă ușor de recunoscut, mai ales în felul în care urbanul nocturn e filmat astfel încât să arate amenințător, simbolic și oarecum atemporal. Ce lipsește pe moment, mai ales din Nu mă lăsa să mor, e o corență asumată.
Radu Toderici e critic de film și cercetător. E interesat în ultima vreme mai ales de istoria cinemaului românesc în perioada socialistă. Scrie critică de film și eseuri pentru revista literară Steaua, la care e și redactor. Predă la Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Crede că o viață bună include în rețeta ei o doză de un film și jumătate pe zi.
Nume film
Nu mă lăsa să mor
Regizor/ Scenarist
Andrei Epure
Actori
Cosmina Stratan
Țară de producție
România, Bulgaria, Franța
An
2025
Distribuit de
Independența Film
Radu Toderici e critic de film și cercetător. E interesat în ultima vreme mai ales de istoria cinemaului românesc în perioada socialistă. Scrie critică de film și eseuri pentru revista literară Steaua, la care e și redactor. Predă la Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Crede că o viață bună include în rețeta ei o doză de un film și jumătate pe zi.