Les Roches rouges – Mâzgâlituri și maimuțăreli

21 mai, 2026

În Les Roches rouges, genialul Bruno Dumont visează, ca Jean Dubuffet pe vremuri, să dea în mintea copiilor. Cinemaul său n-a fost nicicând mai aproape de un tembelism complet dezinhibat și, pe cale de consecință, de o libertate reală, care se priponește în fața spectatorului aidoma unei provocări.

„Iar viitorul unei națiuni înseamnă tineretul, înseamnă copiii. Tineretul este certitudinea de mâine a unui popor, faptele lui azi sunt cele ce conturează calitatea faptelor lui mâine”, se trâmbița într-un filmuleț propagandistic de pe vremea lui Ceaușescu. Fostul-prof-de-filosofie-devenit-cineast-de-prim-rang Bruno Dumont sigur nu l-a văzut niciodată, dar e ca și cum, de peste zece ani – adică de la acel fenomenal P’tit Quinquin care a redefinit în cinema regionalismul, burlescul, și încă vreo câteva categorii de unul singur –, s-ar chinui să îi demonstreze valoarea de adevăr. În felul lui, desigur – care nu e prea ortodox. În tot acest timp, trecând prin musical-uri spartane și SF-uri halucinante, marele proiect al lui Dumont a constat într-o idee fixă: să filmeze oamenii ca pe niște extratereștri și viceversa, până nu mai știm care-i care. Măsurându-se cu niște puști în vârstă de 4-5 ani, cineastul știe că se confruntă cu o alteritate radicală. Les Roches rouges scrutează atent aceste chipuri schimonosite de ticuri hazlii de parcă ar fi niște mutanți, făcând din ei sursa unei cinegenii nebune – i-am putea privi cu orele – și a unei permanente mirări. Filmând marea, țărmul stâncos și locuitorii din zonă ca pe o mină de aur, Dumont reproduce și mută pe Riviera gestul de odinioară al lui Jean Epstein, transformat acum în expresia fericită a unei economii de mijloace (relativ) modeste, care întoarce cinemaul spre un fel de esență.

Les Roches rouges este un anti-film de copii formidabil. Nu tu povețe glicemice, nu tu descoperiri înduioșătoare despre frageda pruncie. Copilașii de aici sunt deopotrivă superstaruri nonșalante și mistere impenetrabile. Ei sunt chemați să existe în sine, fără proptele discursive – ceea ce deja e rar în cinema. Dumont îi filmează ca pe o ceată de oameni miniaturali, aflați în posesia unor coduri existențiale de neînțeles. Într-un fel, avem de-a face tot cu un SF camuflat într-un realism halucinogen: o poantă tratată de Dumont cu maximă seriozitate. Filmul e compus din zbenguiala descusută a copiilor printr-un peisaj de carte poștală din sudul Franței, acolo unde apa e topaz, iar relieful desenează o frumusețe marțiană. Ce primim nu e niciodată mai mult decât o suită de maimuțăreli, strâmbături și tândăleala lor prin această vacanță de vară eternă. Filmul se adună ca film propriu-zis doar in extremis: e prea radical în delegarea puterii către acești mici interpreți inepuizabili pentru a nu deveni destabilizant. A-i privi îndelung e de ajuns pentru a „face” film. Nu e atât o cădere în copilărism – Dumont nu „reproduce” o gramatică infantilă a cinemaului –, cât mai degrabă un cadru preexistent în care protagoniștii se pot afirma în acord cu propriile idiosincrazii. De fapt, principiul e atât de simplu, încât Les Roches rouges va stârni fără îndoială perplexitate: ca într-un gest tipic avangardist, Dumont înțelege că cea mai adâncă profunzime – aia care depășește calculul rațional și jumătățile de măsură – seamănă până la confuzie cu o dovadă curată de prostie.

Dacă e vorba despre regăsirea unei inocențe a copilăriei, atunci, aici, această inocență e anarhică: jumătate elan jucăuș, jumătate tembeleală pursânge, pe urmele unor exponenți zănatici, cu atât mai fascinanți cu cât n-au nimic „valabil” de transmis. În fața lor, trebuie să ne dezbărăm de reflexul de a le căuta în porniri o formă de luciditate precoce: țopăitorii de aici – și mai ales șeful trupei, blonziul-zurliu Géo (Kaylon Lancel) – or fi ei funny, drăguți, tragici sau clovnești rând pe rând, mai sigur e că sunt niște corpuri suverane, lipsite de mesaj, pe care trebuie să le luăm ca atare. Les Roches rouges e cu adevărat un film despre nimic – poate cel mai lipsit de compromis foraj al lui Dumont în această arte povera a moacelor memorabile și a peisajelor autonome, care-și devin suficiente lor însele. Proiectul înflorește într-un fel de gest pre-cinematografic, ceva aproape primitiv, capabil să scuture așteptările uzuale de la conceptul de „film”: există o poveste, dacă ținem neapărat – e chiar una de dragoste, cu trădări și altercații între clanuri –, dar e suficient de șifonată de temperamentul minimalist actual al regizorului pentru a se dizolva într-o boare ironică de tip Zen. Mai degrabă ar trebui spus că Les Roches rouges e un colaj de imagini și sunete, multe dintre ele siderante, deturnate, aflate în decalaj cu o percepție „corectă”.

Orice film nou de Dumont e un eveniment. Dincolo de reușita sa punctuală, el se cere din capul locului înțeles ca o nouă piesă dintr-un atelaj mai vast în care acesta tot testează, aidoma unui pictor, diverse maniere de a-și reconfigura practica, pornind de la același micro-set de date. Puțini cineaști s-au lansat pe o traiectorie mai riscantă în ultimii ani, alcătuită din mostre generoase de chestii disprețuite de establishment-ul consensual. După L’Empire, o parodie de SF făcută, ai fi zis, de un om care urăște cu spume genul – film ratat în ciuda ambiției sarcastice, dar traversat de momente de poezie –, Les Roches rouges revine către o anumită lejeritate uitată. În această dezinvoltură regăsită se citește și bucuria de a te confrunta cu oameni – cu omuleți – pentru care cinemaul, din fericire, nu înseamnă nimic: se află dincoace și dincolo de orice morgă culturală. În locul „marelui subiect” – noțiune atacată de Dumont în cadrul unui masterclass care a urmat proiecției –, avem aici o lucrătură după motiv, un exercițiu non-academic care resetează ceasul. Uneori, în cinema, un asemenea capriciu fără altă miză aparentă decât aceea a unui joc de-a măscăreala s-ar putea să dezvolte o mare putere regenerantă. În ce lume am ajuns să trăim...

Les Roches rouges a avut premiera în cadrul secțiunii Quinzaine des cinéastes, la Festivalul de Film de la Cannes.