KVIFF: L’inconnue – Eu este un altul
Arătat în secțiunea Horizons din cadrul Festivalului Internațional de Film de la Karlovy Vary după selecția sa în competiția oficială de la Cannes, L’inconnue e o alegorie despre alienare și identitate, unde „mindfuck”-ul rămâne principalul mod cinematografic în care se mai poate răspunde astăzi la realitatea prezentului.
Je dis qu’il faut être voyant, se faire VOYANT.
Le poète se fait voyant par un long, immense et raisonné dérèglement de tous les sens. Toutes les formes d’amour, de souffrance, de folie; il cherche lui-même, il épuise en lui tous les poisons, pour n’en garder que les quintessences. Ineffable torture où il a besoin de toute la foi, de toute la force surhumaine, où il devient entre tous le grand malade, le grand criminel, le grand maudit, — et le suprême Savant ! — Car il arrive à l’inconnu!
Arthur Rimbaud în Scrisoare către Paul Demeny, 15 mai 1871, așa-zisa a doua scrisoare din Scrisorile văzătorului (Lettres de voyant)
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea – în plină și accelerată schimbare a artelor tradiționale și renegare a clasicismului – Arthur Rimbaud milita în celebrele sale Lettres du voyant pentru transformarea poetului în „văzător”. Rimbaud găsea că o poezie a viitorului nu se poate înfăptui decât prin aruncarea artistului în lume, prin trecerea lui prin toate simțurile și formele de dragoste și nebunie, în așa fel încât va ajunge la chintesențe: la Necunoscut. Pe lângă această nevoie de trecere a poetului modern și vizionar prin multiplele experiențe și ipostaze, celebrul dicton al lui Rimbaud „Eu este un altul”, care apare pentru prima oară în aceste scrisori, avea și o conotație politică (strâns legată de contextul communard în care ele au fost scrise). Rimbaud găsea în poetul-văzător un rol de mediu explorator al întregii experiențe umane, care se (s)cufundă în Necunoscut și îl intermediază, se întoarce de-acolo cu ce-a găsit, în formă articulată sau nu. Programul radical al lui Rimbaud era pentru o poezie ca reflexie a lumii, dar nu una mimetică și inertă, scrisă de pe margini, ci o poezie furioasă și fragmentată care dereglează simțurile și scoate din inerție, conformă cu vremurile și realitățile trăite – o poezie a versului liber, a asociațiilor izbitoare, a unui limbaj universal bazat pe „suflet pentru suflet”.
În L’Inconnue (Necunoscuta), un body-swap existențialist, Arthur Harari preia de la „Eu este un altul” mai degrabă conotația alienării și a scindării/dedublării de sine pe care au insistat ulterior André Breton și suprarealiștii. Îmi permit totuși această reîntoarcere la sursă, la fervoarea iconoclastă a lui Rimbaud, pentru că ea pare tot mai relevantă pentru cinemaul contemporan: dacă cinemaul e prin excelență arta cea mai preocupată cu vederea, înțeleasă în sens rimbaudian și ca o cântărire a realității, un cinema modern(ist) astăzi – un cinema al viitorului – nu mai poate funcționa decât iconoclastic, ca o destabilizare și ca o fragmentare a formei și a imaginii înseși, în acord cu eterogenul audiovizualului de astăzi și cu o lume ea însăși fragmentată.
Deși nu neapărat profund vizionar – mai aproape de Gaspar Noé în plin avânt douămiist decât de Jean-Luc Godard, mai cuminte decât cealaltă nebunie heteroclită despre metempsihoză în care a jucat recent Léa Seydoux, Bestia lui Bertrand Bonello (2023) –, L’Inconnue e un joc fantastic (în dublu sens) cu mai multe concepte mari ale prezentului, dar și un asalt destabilizant asupra simțurilor, perfect congruent cu marele sentiment de înstrăinare pe care caută să-l comunice. Pe cât unii spectatori vor clama „prăjeală”, pe atât L’Inconnue e extrem de satisfăcător prin plasticitatea cu care își întinde scenariul, forțându-și publicul în mod simultan să abandoneze rațiunea și să-și pună la treabă deplinătatea lobilor cerebrali.
Există ceva fin clasic în aceste schimburi de suflete de la Harari – metamorfoza e văzută mai puțin ca gest magic și uluitor, și mai mult ca gestul violent care adesea e în mitologie: în fond, în metamorfozele ovidiene, Dafne s-a transformat într-un dafin pentru a scăpa din calea lui Apollo.
Bazat pe banda desenată scrisă de Arthur Harari alături de fratele său Lucas, Le cas David Zimmerman (2025), filmul urmărește o serie de crize ce survin după ce David (Niels Schneider complet de nerecunoscut), un fotograf, se trezește într-o dimineață în corpul unei femei necunoscute, Eva (Seydoux). În seara de dinaintea acestui schimb de suflete, David o zărește pe Eva într-un club doar ca imediat o forță misterioasă și niciodată explicată – o forță de atracție în sens magnetic, bruscă, violentă și de necombătut – să îi aducă împreună într-un sex bizar și chinuitor. Aerul incert și psihosexual al momentului continuă de-a lungul filmului, unde, în căutarea vechiului său corp și a unei posibilități de a dezlega metamorfoza, David își descoperă trupul acum locuit de Malia (Lilith Grasmug), o tânără delicată de circa 20 de ani, pe care neașteptata schimbare o fragilizează și mai tare. Încercând să investigheze ce suspectează ei că ar fi o entitate posibil malefică care transmutează suflete, David și Malia – el în corpul Evei și ea în corpul lui David – se asociază în căutare. Rezultatul investigației, de altfel imposibilă, nu e atât de relevant cât sunt situațiile pe care Harari le mizascenează în jurul schimbării de corpuri: pățanii și dileme etico-morale generate de non-proprietatea corpului la care până și Sofocle s-ar uita interesat.
Așa cum menționează și cei doi frați Harari legat de banda desenată, asumându-și, totodată, inspirația pe care o trag de la artistul grafic japonez Jirō Taniguchi, procedeul fantastic e mai degrabă un instrument în L’inconnue, decât un scop în sine. L’inconnue se joacă cu perverse fantezii filosofice și probleme de percepție, punând în aplicare situații imposibile, de tipul, cum ar fi să te poți privi de din afară sau ce-ar fi dacă te-ai vedea murind? Pe lângă aspectul de artă ca teren de simulare a tezelor imposibile, cel mai nou film al lui Harari nu e atât un film de gen, cum trage, în fond, tropul schimbării de corpuri; elementul magic și excepțional cade într-un fundal îndepărtat, în planul apropiat venind o alegorie despre corp, suflet, identitate și, bineînțeles, alienare continuă, în care care deposedarea de propriul corp vine să dea o formă palpabilă a unei înstrăinări altfel greu de exprimat. Sigur, subiectul corp și conștiință nu e tocmai teritoriu nou – suficient sondat, de exemplu, că tot vorbim de influențe japoneze, de seria Ghost of the Shell – dar Harari tatonează și cu tact și cu succes o serie de întrebări de actualitate, fără ca filmul să vrea să fie exhaustiv despre una sau alta. L’inconnue nu se ferește de o anume conotație trans a schimbului de corpuri, dar nici nu e propriu-zis un film despre experiența trans, în ciuda mai multor momente în care, de exemplu, Malia comunică profunda neplăcere și profundul dezgust de a trăi într-un corp de bărbat care nu îi aparține: bătrân, murdar și plin de păr. Suferința Maliei explicitează ce ar putea însemna, văzută din afară, disforia de gen, dar Harari nu se hazardează în a merge într-o citire realmente trans, întrucât metempsihoza din L’inconnue nu pare în vreun moment un lucru benefic și se realizează de fiecare dată non-consensual. Există ceva fin clasic în aceste schimburi de suflete de la Harari – metamorfoza e văzută mai puțin ca gest magic și uluitor, și mai mult ca gestul violent care adesea e în mitologie: în fond, în metamorfozele ovidiene, Dafne s-a transformat într-un dafin pentru a scăpa din calea lui Apollo.
În spiritul unui cinema fragmentat și multifațetat – o jucărie caleidoscopică – filmul lui Harari e mai degrabă despre multiple incongruențe și non-apartenențe decât despre o citire unitară; David pare mult mai puțin afectat de faptul că se află într-un corp de femeie, cât de faptul că nu se află în propriul corp. Însăși actorul său, ulterior jucând-o pe Malia în corpul lui David, e o dublă metamorfoză, imaginea lui Niels Schneider fiind aici mult departe de tânărul buclat din rolurile de la început de carieră. Un ton anume atrage metatextual atenția asupra actoriei în sine, și ea, în esență, un schimb de suflete, o locuire temporară a unui corp (actorul) de către un alt suflet (personajul). Că în film există acest ton o dovedește prezența-senzație a lui Radu Jude în rolul tatălui Maliei – iată, deci, un regizor prins în corpul unui actor – o găselniță savuroasă în care Jude, regizor rimbaudian și el, se joacă și pe sine (citând din Marcus Aurelius la colț de bloc), dar și o fantasmă a propriului cinema (tată român emigrat în Franța).
A spune că L’inconnue e o formă de cinema al viitorului vine cu un risc, în mare parte pentru că în accesele sale hermeneutice mulți spectatori vor găsi prea multă prețiozitate – un interes mai puțin pentru cunoașterea finală, cât pentru actul de a sonda, de a aglomera întrebări. Dar tocmai aici va fi, pentru alții, farmecul imens al filmului, actul repetat în care camera se angajează, a la Blow Up (Michelangelo Antonioni, 1966) în zoom-uri repetate, pentru a scotoci prin Necunoscut ceea ce scapă facultăților percepției, ceea ce există în ciuda dispariției fizice și ceea ce, la fel ca fotografiile vechiului Paris pe care le-a strâns David, mai are o dovadă fizică, deși nu mai există de mult. Atingând echilibrul perfect între maculatură psihanalitică și un simț acut al prezentului, L’inconnue știe că nu spune nimic nou din postura unui thriller fantastic, dar își întinde scenariul în zone în care toate simțurile spectatorului îi vor fi dereglate: mindfuck ca principalul mod cinematografic în care se mai poate răspunde astăzi la realitatea prezentului.
A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.
Nume film
The Unknown
Regizor/ Scenarist
Arthur Harari
Actori
Léa Seydoux, Niels Schneider, Victoire Du Bois, Radu Jude
Țară de producție
Franța, Italia
An
2026
A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.
