KVIFF 2022 – Înapoi în Oz ș.a.

17 Iulie 2022

Îmi bat călcâiele pantofilor și mă întorc acasă. Nu în Kansas, ci la Karlovy Vary. Ce să fie oare la acest loc care mă face să mă simt ca acasă? Să fie aerul brutalist, ex-socialist al emblematicului Hotel Thermal, punctul 0 al KVIFF, care-mi aduce aminte de partea mea de Europă? Să fie orașul însuși, micuț, pitoresc, dar stilat și prietenos? E o atmosferă întotdeauna extrem de primitoare la Karlovy Vary, pentru toată lumea, indiferent că vorbim de presă, de industrie sau de public, de black tie sau de oameni cu bețele de trekking în mână și cu rucsacul în spate, proaspăt coborâți de pe deal. Pe cât reflectoarele și covorul roșu vin cu staruri și cu presiunea prestigiului – anul acesta marii invitați străini fiind Geoffrey Rush și Benicio del Toro –, pe atât nu se prea se simte segregarea pe holurile Thermalului . Ba chiar se simte un fel de solidaritate, mai ales atunci când ajungi să stai zeci de minute la coadă cu alți indivizi pătrunși de speranța senină că poate-poate se eliberează un loc la proiecția la care nu ai mai prins rezervare – personal, am solidarizat cu ei de trei ori, încercând fără reușită să ajung la Aftersun (r. Charlotte Wells), acest aparent hit accidental de popularitate al ediției și unul dintre filmele pe care mi-aș fi dorit cel mai mult să le văd. Spiritul primitor se extinde și către selecția de filme a festivalului, în sensul în care există câteva ceva pentru fiecare: niște pietre nestemate din istoria cinema-ului pentru cinefili, niște midnight screenings pentru amatorii de horror și filme mai ireverențioase, niște debuturi pline de vervă, ici-colo ceva experimental; se mai strecoară printre toate și filmele de public larg.

Dar referințele către Vrăjitorul din Oz nu vin doar din atașamentul meu personal față de festival. În contextul în care mai devreme anul acesta era o mare vâlvă legată de David Lynch și se specula un posibil nou proiect al regizorului, selecția de la Karlovy Vary a repus în lumină, în cadrul secțiunii Out of the Past, delectabilul Wild at Heart (1990), alături de Vrăjitorul din Oz (1939, r. Victor Fleming), în întâmpinarea celui mai nou documentar al lui Alexandre O. Philippe, grăitor intitulat Lynch/Oz. Tinzând mai degrabă spre critică videografică, filmul lui Philippe pleacă de la grila de lectură în care clasicul lui Fleming a influențat în mod esențial filmografia lui Lynch inclusiv în afara Wild at Heart (pantofi roșii, lumi paralele, oare nu e misterioasa entitate „Judy” din Twin Peaks o trimitere la Judy Garland?) și colecționează o serie de analize pline de patos, întreprinse de cinci alți cineaști, printre care John Waters, David Lowery și Karyn Kusama. Documentarul e o celebrare a spiritului fun, dar totodată profund și idiosincratic al lui Lynch și, în egală măsură, o exaltare a culturii populare, a modului în care Vrăjitorul din Oz ne-a amprentat fiecăruia copilăria și, până la urmă, a modului în care s-a posibil să ne fi învățat acea așa-zisă „magie” a cinema-ului. Poate unii n-ar fi complet convinși de teza Lynch/Oz (deși argumentele sunt pertinente, până și Lynch însuși o afirmă), dar ceea ce rămâne sigur e că Wild at Heart + Vrăjitorul din Oz, aflate la două capete ale aceluiași spectru al inocenței, sunt un double-bill ideal, chiar dacă în cadrul KVIFF n-au fost proiectate împreună. 

The Wizard of Oz

Între cinefilie, cultură populară și filme cult pare să se organizeze anul acesta întreaga secțiune Out of the Past, adunând de la Opening Night-ul (1970) lui Cassavetes la Back to the Future (1985, r. Robert Zemeckis) – așa cum spuneam, câte ceva pentru toate gusturile. Zona de cult e alimentată bineînțeles și de tradiționalele filme festivaliere de la miezul nopții, de menționat poate Everything Everywhere All at Once (bun), al lui Daniel Kwan și Daniel Scheinert, sau Men (prost), al lui Alex Garland, măcar pentru a sublinia leverage-ul și puterea de piață pe care A24 le-au obținut în ultimii ani. Tendința cred că e totuși una mai generală, în sensul în care s-au simțit recent mai puțin interes și mai puțină nevoie de a delimita categoric filmele cult de cele de prestigiu – după cum, spre exemplu, Cannes-ul a onorat prin afișul său The Truman Show (1998, r. Peter Weir) și după cum Top Gun: Maverick a avut marele său moment în cadrul festivalului.

Everything Everywhere All At Once

Festivalul a cules în secțiunea Horizons și crème de la crème-ul de la Cannes (Godland, Triangle of Sadness, Close, Corsage ș.a) și o colecție mai eterogenă de filme notabile, cât și comori ascunse de la Berlinale (Une été comme ça, Les passagers de la nuit, A Love Story etc.). În afara câtorva excepții și unor filme pe care deja le văzusem în alte festivaluri, am decis să stau departe de secțiune, preconizând că de aici vor fi destule producții pe care voi avea timp să le recuperez atunci când vor ajunge la un moment dat și la noi, dacă nu chiar în distribuție. M-aș opri scurt la (noul) Crimes of the Future al lui Cronenberg, ca să descarc ce am tot avut pe inimă, anume că povestea sa distopică despre un cuplu de artiști conceptuali care experimentează cu durerea mi se pare o apologie expandată și obositoare a ideei că arta trebuie să aibă legătură cu suferința. De nuditate ar fi cam ridicol să mă plâng (e totuși un film de Cronenberg), dar am intrat în proiecție după un documentar care problematiza male gaze-ul (Brainwashed: Sex-Camera-Power), așa că mi-am adus aminte în mod particular să mă uit la film cu niște ochi scârbiți de câte femei goale pentru niciun motiv rezonabil insistă cinema-ul să exploateze pe ecran. 

Rămasă, deci, cu rezerve față de prestigiul marelui autor contemporan, am fost plăcut surprinsă de Decision to Leave-ul lui Park Chan-wook, un film de gen ușor glossy, dar totodată un exercițiu de mizanscenă și virtuozitate formidabil. Chiar dacă plot-ul despre un detectiv care se îndrăgostește de criminala pe care o investighează e deja un loc comun, m-aș încumeta să spun că până și Hitchcock ar simți un dram de gelozie față de genialitatea și precizia modului în care Park reprezintă pe ecran procesele de gândire ale detectivului și ale investigației. Apropierea unei iubiri care nu poate fi consumată e montată aproape coregrafic prin raporturi de privire, schimbări de focus și tăieturi de cadru  – un scenariu slab, dar un deliciu vizual nu atât al imaginii, cât al limbajului cinematografic, în sine. Modul în care Park se plimbă între un plan subiectiv și unul obiectiv prin intrări de jurnal (înregistrate vocal pe un ceas electronic) și mesaje pe telefon demonstrează cât de bine e capabil e regizorul să racordeze resursele cinema-ului la modernitatea tehnologică care domină lumea în care trăim. Lucruri plăcute au venit și din secțiunea Imagina, unde m-am bucurat de un triptic foarte inspirat de scurtmetraje, două ale lui Tsai Ming-liang (The Night și The Moon and the Tree) și unul al lui Apichatpong Weerasethakul (Night Colonies) – o alăturare stilistică pe care, la nivel mental, cred că am făcut-o deja mulți dintre noi, dar care a fost și mai satisfăcătoare de văzut în practică. Fără să bat câmpii despre meditație și transcendentalism, slow-cinema-ul celor trei filme a fost o frumoasă pauză de reflecție, un mic răgaz de tămăduire – dacă ar fi să parafrazez ce fac și personajele lui Tsai Ming-liang în cele mai recente filme ale sale.

Decision to Leave

Pe ce am ales, în schimb, să mă concentrez anul acesta la Karlovy Vary a fost competiția pentru Globul de Cristal, sperând că ar putea oferi un posibil mic suflu de aer proaspăt și, mai ales, niște producții locale. Competiția a fost totuși una destul de cumințică, chiar dacă impresionant de variată: de la SF (Vesper, r. Kristina Buožytė, Bruno Samper), la documentar (A Provincial Hospital, r. Ilian Metev, Ivan Chertov, Zlatina Tenev), la satiră/omagiu despre industria cinematografică (r. The Ordinaries, Sophie Linnenbaum). Multe lucruri promițătoare, mult meșteșug, dar puțin zvâc, puține filme care să propună un limbaj mai transgresiv sau care să iasă din povești convenționale. Din auzite, pare că cealaltă mare competiție a festivalului, Proxima, a stat mult mai bine la capitolul experiment și calitate. Trec, așadar, scurt în revistă cele mai notabile filme ale competiției, dacă nu chiar câteva mici capodopere – în afara marelui câștigător al festivalului, despre care am scris deja.

Deși un film mai puțin cinic, e greu să nu compari Silence 6-9 (Christos Passalis) cu Yorgos Lanthimos, nu pentru că cinematografia greacă recentă n-ar avea și alte capete de afiș, ci pentru că îi are în rolurile principale pe Angeliki Papoulia și pe Passalis însuși, ambii colaboratori ai lui Lanthimos (vezi Dogtooth). Comparația vine și din stilul lent și steril al filmului, plasat într-o realitate absurdă, distopică, în care două suflete inocente se găsesc unul pe celălalt ca să reziste unei orori greu de definit. Micul sat care ține un curfew al liniștii și din care au dispărut subit oameni are un aer parcă pandemic și familiar, dar, altfel, filmul cere multă răbdare de la spectator, ca ritm și ca subiect. Conceptualismul filmului e pe alocuri tendențios și obositor, chiar dacă ofertant ca note despre viață, moarte și lumi paralele. Silence 6-9 e un wild-card respectabil, poate cel mai ambițios în non-convențional sau cel mai „matur” ca stil din competiție, dar pălește sub greutatea multor alte filme preocupate cu absurdul.

Silence 6–9

Câștigător al premiului FIPRESCI, și Borders Of Love (r. Tomasz Wiński) are nenorocul de a semăna cu multe alte filme despre cupluri care experimentează posibilitățile mai multor parteneri sexuali în afara relației lor – subiect care deja cu greu mai vine cu pretenția unei aure de transgresivitate. Am bunăvoința să spun nenorocul și să nu bănuiesc emulații, chiar dacă filmul aduce extrem de mult cu noua versiune a Scenes from a Marriage, măcar din facila asemănare fizică între personajele feminine ale celor două producții. Chiar și așa, cuplul din Borders Of Love e unul simpatic și cu care empatizezi ușor, ești tras repede în melanjul lor de drame, nesiguranțe și dragoste. Personajul masculin e totuși cel mai carismatic (un prototip nuanțat, atractiv de bărbat tânăr și modern), fapt care face ca filmul să încline, în final, balanța către el. Pe cât i-am înțelege dezamăgirile și fanteziile dezamorsate, pe atât e mare păcat că iarăși personajul feminin e cel perfid (ca în noul Scenes…), care parcă de-abia aștepta să înșele „cu permisiune”.

 

La capitolul cupluri în criză intră și apetisant numitul Fucking Bornholm (r. Anna Kazejak), care pare să recupereze o perspectivă feminină (oare și feministă?) în fața pretenției exasperante că mamele trebuie să aibă grijă de toată lumea. O dramă ascunsă în comedie (filmul de competiție la care s-a râs cel mai mult în sală) și cu o premisă simplă: bineînțeles că vacanțele în familie de la mama naibii te vor face la un moment dat să o iei razna. Copiii sunt copii și bărbații sunt doar niște copii mai mari – această stare de fapt din viața personajului principal o conduce către mici peripeții de auto-descoperire, fără ca perspectiva regizorală să o demonizeze pentru acest lucru. Per total, filmul e mai degrabă previzibil și l-am mai văzut sub varii alte iterații, dar e un sweet watch, criza vârstei de mijloc fiind navigată deopotrivă cu momente satisfăcătoare de urlete în care refulează ranchiuni amuzante și cu momente dulci de dragoste familială. 

Borders of Love
Borders of Love

Rămânând tot la țărmul mării, A Far Shore (r. Masaaki Kudo) e prima producție niponă din competiție după mulți ani și un film discret, dar eficient în caracterul său politic. Nu ne aflăm pe arhicunoscutele tărâmuri Tokio-centrice, ci pe insula Okinawa, un spațiu mai puțin cunoscut spectatorului de cinema (vestic) și, în viziunea lui Kudo, un spațiu mai puțin cosmetizat decât ce se știe despre acestel ca rai turistic. În fundal lucrează multe comentarii socio-politice despre statutul insulei, despre cultura în prag de dispariție a etnicilor nativi din zonă, despre sărăcie, despre mecanismele exploatatoare a cluburilor de noapte, despre un tineret ostracizat și disperat. E greu să nu rămâi cu un nod în stomac după A Far Shore – seninătatea care parcurge filmul e deturnată de o profundă lipsă de speranță, care își înghite personajele. Un film fără happy-end e un gest curajos din partea regizorului, iar interpretarea plină de emoție a actriței principale, în rolul unei tinere mame de 17 ani, abuzată de prieten și nevoită să practice prostituția pentru a se întreține, a trezit multe lacrimi în sală, nu pentru că filmul te păcălește în mod melodramatic să plângi, ci pentru că Kudo reușește să reprezinte situația cu mult tact și cu multă veridicitate.

A Far Shore
A Far Shore

Păstrez pentru final câștigătorul meu personal din competiție (doar premiul special al juriului Globului de Cristal) și, întâmplarea face, chiar ultimul film pe care l-am văzut anul acesta la Karlovy Vary. Cu o imagine pe peliculă mai mult decât savuroasă, You Have To Come and See It (r. Jonás Trueba) nu e altceva decât o momeală absolută pentru critici și cinefili. E un film cu miză mică – două cupluri care vorbesc mult și care dezbat intelectual propriile vieți și beneficiile trăitului la oraș versus cel în provincie –, multă sevă rohmeriană de la un cap la altul și aproape un omagiu direct adus Quatre aventures de Reinette et Mirabelle (1987). Pentru un minutaj doar cu câteva minute peste o oră, filmul nu e aglomerat, ci respiră cu o naturalețe aparte a dialogului… și a existenței. În ciuda faptului că cele două cupluri se confruntă cu micile anxietăți ale vârstei de treizeci de ani, cu decizii, cu viitoruri, cu posibili copii, filmul e pătruns de o atmosferă caldă, senină, mânată de potențialul poetic al inerției din relații și de familiaritatea lucrurilor de zi cu zi. Așa cum You Have To Come and See It începe cu o hipnotizantă melodie cântată integral la pian, cadența temperată a filmului scufundă spectatorul într-o transă. Momeala pentru cinefili vine și din reflecțiile despre artă și viață pe care le propune Trueba, iar dacă nu ești atent, filmul te ia prin surprindere cu un exercițiu de meta-cinema. Cum se face că anumite opere de artă par mai în viață decât noi, se întreabă detașat cele patru personaje – acesta este adevărul dulce-amărui cu care am plecat din Karlovy Vary și m-am întors în alb-negrul meu Kansas bucureștean.

You Have To Come and See It
You Have To Come and See It

 



A absolvit regia la UNATC, unde urmează acum un masterat în Filmologie. Studiază în paralel și istoria artei. E în prezent redactor coordonator al FILM MENU și colaborează cu Acoperișul de Sticlă. Are o pasiune pentru cinema-ul japonez din anii 60-70 și pentru trupe recente de rock și post-punk irlandez. Ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.