ANONIMUL 2021. Jurnal de festival

16 August 2021

După anemia pandemică, Festivalul ANONIMUL se repune încet, dar sigur, pe picioare. Am trăit acolo o săptămână încărcată, în care cinemaul și Delta și-au dat din nou mâna, ca-n vremurile bune. Prilej cu care am umplut un mic carnet de ipoteze, traiectorii, impresii disparate, din care sper să rezulte o imagine de ansamblu, fie ea și blurrată, a pragului în care ne-aflăm acum.

 

Luni

Descind la Anonimul a patra oară în cinci ani. Cheful de vizionări e rezonabil. Am vaga intuiție că lucrurile importante se joacă la masa scurtmetrajelor românești reunite de prietenul meu Ionuț Mareș. Am lipsit cam mult din jurul acelei mese, așa că sunt curios ce oameni mai găsesc acolo la întoarcere, cu ce combinații, pe ce poziții strategice. 13 scurte în competiție, plus încă 6 în off – o pepinieră care ar trebui să ne arate direcțiile în care vom recolta pe viitor. Tot ce găsesc pe lângă brazdă – filme lungi și internaționale – va fi un bonus.

 

Marți

Încălzirea cu un bonus de anvergură. 10 idei despre Mia lui Bogdan Theodor Olteanu:

  1. Din start adulmec un aer de familiaritate: o fată se întoarce „la mama (vitregă) acasă”, în urma unei rupturi amoroase. E întocmai premisa din L’Amant d’un jour al lui Philippe Garrel, unul din clasicii mei de noptieră, compusă pe principiul „ce faci atunci când ai totuși o vârstă, dar ești vraiște și te înțeapă inima? Păi, tot la ăi bătrâni te întorci.” Dar comparațiile se opresc aici. La Garrel, fata plângea și se închidea în ea și se dădea de ceasul morții până nu mai putea. Filmul lui BTO pornește cu Mia bușind temeinic caroseria unei mașini și tulburând liniștea nopții. Și e doar începutul. 
  2. Mia își ratează răzbunarea pare să fie un film posterior credinței că între mine (bărbat) și tine (femeie) lucrurile s-ar mai putea aranja.
  3. Să tot fie un an de când am văzut prima dată, pe un ecran mic, filmul lui BTO. Eu însumi prins pe-atunci într-un hău sentimental dintre cele mai negre, m-am trezit cam lipsit de chef pentru un rechizitoriu, o sentință fără apel, o punere la zid. Revăzându-l acum împreună cu o sală plină de necunoscuți, demarând cu mintea mai light și cu pompa de caterincă deblocată, am fost frapat nu atât de înverșunarea argumentului, cât de umorul cu care vine la pachet. BTO e inspirat să-i treacă pe toți prin foc și sabie, cu prețul obligatoriu al transformării oricărei experiențe umane universale în commodity. Îmi place Garrel pentru că e desuet: unei minorități halucinante, din care fac parte, încă mai poate pretinde că îi vorbește. BTO, în schimb, mă îngrijorează, pentru că-mi spune pe șleau, foarte lucid, ceva ce nu voiam să văd: că iubirea e un joc de putere perfid în care fiecare tranzacționează ce are mai la îndemână, fără complexe; restul e melo și vrăjeală. Sau cum zice Ioana Bugarin (Mia) în film: „Sexul e fix whatever.” E și mult haz aici, în măsura în care lozincăreala progresistă a filmului e deopotrivă îmbrățișată și chestionată, în speranța deșartă de a dibui până la capăt vreun sentiment real, scăpat nevătămat. 
  4. Uneori e de ajuns ca un cineast să vadă un actor. Așa a apărut Nouvelle Vague-ul, bunăoară. Trupa de actori a lui BTO – Ioana Bugarin, Silvana Mihai, Adrian Nicolae și ceilalți – e una dintre cele mai bune vești pentru cinemaul românesc recent. Întâi, pentru că o față nouă va aduce cu ea probleme noi, iar cinemaul are mereu nevoie de ele. Și-apoi, pentru că tineretul de pe stradă, cu fumurile și visurile și eșecurile lui, a devenit un fel de idee radicală printre atâția bărbați urbani middle-clași și atâtea neveste obligate să stea în banca lor, așa cum am tot văzut pe ecranele românești, până la saturație. BTO filmează oameni mai tineri, mai frumoși, mai gay decât media Noului Val. E un impostor? Nu, e cineva care umple un gol, fiindcă (aproape) nimeni în afara lui nu se mai oferă. Momentan, îmi doresc să persevereze – filmele sale ar deveni, atunci, un temeinic dosar sociologic –, chiar dacă lumea pe care ne-o arată e la rândul ei pândită de complezență și închidere în sine.
  5. Maria Popistașu e poate singura actriță româncă, la ora actuală, care poate folosi „șopocăie” și „sleazy” în aceeași frază, iar asta să sune just și la obiect.
  6. Ce nu merge, totuși? Am senzația că BTO joacă în Mia cinemaul împotriva teatrului. Nu-i iese, pentru că teatrul din film nu e suficient de „teatral” – e o discuție statică și-atât –, iar cinemaul e prea captiv în niște reflexe leneșe. Partea meta-, cu Mia filmând în stânga și-n dreapta, e o soluție de criză pentru a mai aduce puțină bâțâială într-un film prea înțepenit. Partea cealaltă e săracă în idei, crispată, o înlănțuire de blocuri de cadru care, pe modelul unui aluat, nu crește. Oamenii stau și vorbesc, dar asupra lor nu se-abate nicio grație. Rezultă un fel de supă vizuală de mijloc, care bate înspre telefilm.
  7. Pentru moment, deci, afișez mai multă curiozitate pentru BTO-criticul-de-film, care alcătuiește pe la colțuri de Facebook o veritabilă reflecție asupra mediumului, decât pentru BTO-regizorul, care încă nu pare complet stăpân pe mijloacele meseriei. Mia aduce o îmbunătățire consistentă față de debut, dar rămâne în continuare un film cam gol. Fără texturi, fără detalii, fără gesturi. Fără mizanscenă, aproape, și nu în sensul bun al cuvântului. 
  8. Acum un an scriam într-un caiet că personajele filmului nu-mi par deloc incarnate. Azi tind să cred că pendularea ușoară între registrul realist și registrul brechtian cu pancarte incendiare nu-i stă chiar rău filmului. Ceea ce nu-l scapă de aerul didactic al imaginilor sale, simple suprafețe lăsate să crească de izbeliște, care servesc drept cârjă pentru vehicularea unor idei. Dar îl plasează pe BTO în zona interesantă a politicului.
  9. BTO e un independent feroce. (Sper să nu-și piardă alura de flibustier care zguduie cu nonșalanță flota fragilă a industriei noastre de film.) Poate de-aceea îmi vine să șterg cu buretele toate neajunsurile enunțate mai sus. Dacă va fi să apară vreo schimbare în bine, cred că de la periferie o să ni se arate. De la oameni ca el, care încă bâjbâie, dar au toate șansele să găsească.
  10. Mia propune o dublă descoperire: un obiect estetic care să fie feminist și preocupat la nivel sociologic de boema (când străluminată, când jalnică) tinerilor artiști precarizați din România. E puțin – nu reimaginează lumea –, dar e ceva. În ochii generației dinainte (mersi, Dragoș Vasile, pentru discuția din cort!), lucrurile astea, cu toate subtilitățile lor – ce greutate are o palmă dată cuiva? și altele de genul acesta –, aproape că nu existau. Mie-mi vorbesc. E îndeajuns pentru ca un film să fie bun, de reținut, de urmărit etc.? Nu, pentru că cinemaul ar trebui să propună experiențe mult mai largi decât simpla identificare 1 la 1, ca un supliment de viață străină care să-ți aparțină pentru 1h30. Dar prin toată sărăcia de figuri omenești de care să ne putem agăța pe ecranele autohtone, aici am găsit un imbold. Mia ne pregătește ceva.
Mia își ratează răzbunarea
Mia își ratează răzbunarea

Decid să perseverez cu tineretul și revăd scurtmetrajul studențesc al Almei Buhagiar, care deschide competiția de românești. Îl revăd, deși încă îl știu bine de când cu Gopo, ca să verific. La final, ușurare: emoția e tot acolo, pe ecran și în gât. (Aici mă știu în acord cu Alma: pe vremuri de furtună, emoția e cel mai bun colac care să te aducă în siguranță la mal.) Dialogurile sună fără cusur – un bravo special actorului Bogdan Farcaș, care a adăugat de la el câte un „tati”, câte un „puiule”, genul de adaos abia vizibil, dar capabil să injecteze duioșie irezistibilă la răstimpuri! Scenariul e supraetajat, deschizând portițe înguste pe unde se strecoară drame vechi, gata să scoată gheruțele la noi. Atenția la detalii – așa se scrie o secvență despre oameni la volan care știu-dar-nu-prea ce adresă caută – e încântătoare. Toate conflictele posibile sunt în blocstart, dar cel de clasă are o lungime avans. Remarc cadrul singuratic în care o banderolă suflată de vânt flutură în noapte și zâmbesc. Pe felia lui (de viață), filmul e frumos și controlat cu măiestrie; are limpezimea unei sinteze de final. Necazul e că felia e cam subțire și se tot subțiază pe zi ce trece, de când critica s-a raliat publicului larg și a început să tragă la rândul ei ghiulele în corăbioara realismului românesc. Împreună e un film care ajunge până la noi cu 5, poate 10 ani întârziere. De-aici nu se mai poate urca, e deja un vârf, cu tot ce a avut mai bun (echidistanța și nuanța) și mai puțin bun (senzația de fabricat, forma cuminte) NCR-ul. Curând va trebui altceva.

Și tot din același calup, încă ceva proaspăt: Mihail și Achim al lui Teodor Ioniță. Un film studențesc de an 2 interesant, care nu mi se pare că are prea multe de spus, dar are destule de arătat. Practic, un scurtmetraj românesc hotărât să privească îndelung și fără jenă peisajul, urmărind aproape dinadins senzația de absență în interiorul cadrului, până ce totul ajunge să semene cu un trip halucinogen. E o căutare aici, care e esențialmente căutarea lui Straub-Huillet: cum facem să trezim la viață bestia care zace adormită în peisaj? Povestea cu fratele mare dispărut și fratele mic care îl caută prin zăpadă e de categorie prea ușoară, finalul e parcă prea „mă spăl pe mâini de acest film”, dar imaginile cu lumina scăzând și torța arzând sunt tot ce poate fi mai frumos pe un ecran din inima întunecată a Deltei.

 

Propunere la cald, după premiera (mondială!) a lui Lebensdorf de Valentin Hotea: toate dările de seamă despre acest efort regizoral să fie reunite sub o parafrază la regretatul Alex. Leo Șerban, „Despre un film care nu există”.

 

Nu mai am răbdare pentru o revizionare la Întregalde al lui Radu Muntean. Mă plimb totuși prin campingul ticsit de cinefili și spectatori de ocazie, dând ocoluri largi meselor și prinzând ici și colo câte o imagine din film. Pe ecranul mare, în plină noapte, și cu-acele jeep-uri mușchiuloase care horcăie aproape simpatic, filmul arată foarte bine, ca și cum acolo ar fi locul lui. Discuția despre valorile morale pe care le pune în mișcare povestea mă lasă rece, dar scenele fizice, cu sudoare și aburi scoși pe gură – da, le-aș mai rula o dată. Plus pasajele cu Alex Bogdan ieșindu-și din fire și văicărindu-se că i s-a zgâriat mașinuța: o plăcere cinefilă în sine.

 

Miercuri

Zi fără filme românești, cu excepția lui Neidentificat (r. Bogdan George Apetri), deja văzut în altă parte și vârât în sertarul cu neinteresante, unde n-am de ce să mai scormonesc o vreme. Un cinema de puncheur cu prea puține plăceri rezervate unuia ca mine, care nu ține neapărat ca narațiunea să „livreze”. Și o întrebare: oare nu cumva, de la un punct încolo, poate din exces de zel scenaristic, critica rasismului – toată secția de poliție respectivă are ce are cu un biet bărbat rom – devine greu diferențiabilă de rasismul însuși? 

 

Joi

Ratez cam toate proiecțiile în sală, din pricina unei drumeții cu bicicleta până la Sulina. Recuperez noaptea, pe-acei bușteni pe care acum câțiva ani jurasem să nu mă mai eternizez, în urma unui binge watching sub clar de lună care s-a lăsat cu îngheț – la Sfântu Gheorghe nopțile sunt reci, iar aerul e tare – și cu tot corpul înțepenit. Dar există un paradox la Anonimul: căci pe cât de tare am ajuns să fug în general de proiecțiile open air, prezente cu tot alaiul lor de spectatori foiți și cu mintea aiurea, de secvențe cu ecou și de calitate îndoielnică a imaginii, pe-atât de tare sunt nevoit să-mi revizuiesc intransigența aici. Anonimul te invită la aer, și e cu-adevărat ceva special în acest public numeros și divers care strânge rândurile noapte de noapte, în timp ce prin fasciculele de lumină se văd dansând gâzele satului. Am impresia că aici the real stuff – chiar și pentru un cinefil pretențios – se petrece noaptea. Mă bucur astfel să pot înlănțui, pe repede înainte, calupurile 2 și 3 din competiția de scurtmetraje românești. Destule nume pe care le știu deja de la Gopo-urile de anul ăsta, dar și nou-veniți: Alina Șerban, de pildă, cu scurtmetrajul Eu contez. Filmul ei, chiar așa stângaci cum e pe alocuri, miroase de la o poștă a trăit la prima mână – și a stigmă, a rușine, a sufocare: lucruri care trebuie spuse (mai bine: scuipate în figura societății) și pe care Alina Șerban are toate motivele să le spună. Rana scurtmetrajului – o poveste despre rasism în mediul universitar și artistic – e aproape tangibilă, iar miza lui, imensă. Dar are câteva carențe la nivelul „strigătului de luptă”, fiindcă pârghiile poveștii sunt prea casabile, prea lipsite de adâncime. Iar în spatele ideii de „eu contez” (vehiculată aici din perspectiva unei persoane rome) se ascunde, ai zice, o lozincă motivațională aplicabilă orișicui, dar mai ales albilor lipsiți de consolări reale. Prea generic, pare-mi-se, ca gândire politică; prea universal, când ar fi fost nevoie de ceva mai concret. Însă mesajul e suficient de puternic pentru a ajunge la toată lumea. Ca regizoare, Alina Șerban are fundație, mai trebuie să se înalțe puțin.

Al doilea calup al nopții – când oamenii încep să se rarefieze cu iuțeală, lăsând cale liberă până la ecran – îl văd din ultimul rând, așa cum nu fac niciodată, alături de prietenii Ioan și Luca. E frig, dar simt un fel de solidaritate între noi, ultimii rămași. Îmi atrage atenția mai ales ultimul scurt, Emilia Hosu are HIV de Ioana Păun, pentru că-mi aduce aminte de Promising Young Woman, filmul năstrușnic care a strecurat puțină ireverență și puțină politichie de gen pe la Oscarurile apatice de-acum câteva luni. Emilia Hosu e avocată și conduce un SUV marca Lexus, dar apără pro bono „fermierii” (nu-i place cum sună „țăranii”) dezavantajați. Merge acasă la un audiat în cadrul unui proces – dar având în vedere că acest individ e jucat de Alexandru Ion, știm că n-are cum să se termine cu bine. (Paranteză: De la recent revăzutul Mia, unde nu-i reținusem inițial fața, la recentul și ratatul Toni și prietenii săi și până aici, Alexandru Ion e o descoperire în ce mă privește. Omul joacă mereu același personaj – ăsta e un necaz, dar, până una-alta, și o forță: un bărbat „bine”, aureolat îngerește de o salbă de mușchi, care reușește să fie simultan un macho de prima clasă și un loser și mai și, un miștocar și un fraier, un „super panaramă” și un „super dubios”. E oarecum firesc că mai mereu întreaga sa compoziție explodează, cum bine a remarcat Flavia Dima, în jurul unei dick joke. Am închis paranteza.) Cum-necum, cei doi ajung în pat, bărbatul e obraznic și află că s-ar putea să fi fost infectat cu HIV. În fond, nici nu mai contează. Pasiența unei vigilante care taxează prompt alunecările masculinității înspre viol a funcționat ireproșabil: bărbatul s-a panicat, iar show-ul lui e jenant; Emilia poate acum să râdă în singurătatea habitaclului. Nu-i un film care să te năucească, dar briza de feminism care circulă prin interioarele sale m-a încălzit târziu în noapte.

 

Vineri

Ora 18: Entuziasm grozav după ultimul calup de scurte românești, probabil cel mai puternic din toți cei cinci ani de când vin la Anonimul. Exagerez? Asta să fie problema! Pe moment îmi vine cel puțin să zic că am văzut patru scurtmetraje care, comparativ cu cioacele nenumărate ce populează formatul, arată ca niște scurtmetraje – ca niște explorări personale în manieră concisă: e tot ce trebuie și încă ceva în plus. Andrei Epure face dubla cu Poate întunericul mă va acoperi, punctând chiar mai sus decât cu Interfon 15; When Night Meets Dawn al Andreei Borțun e rupere de la un cap la altul; Ruxandra Ghițescu rezistă îndârjit în roata favoriților cu Despre noi, iar Valeriu Andriuță face ce știe, și nu face rău: Eu sunt Dorin te înhață și încheie rezonabil această oră de cinema românesc la puterea a doua, mai intensă decât tot ce-am trăit în ultimul timp. Pe scurt, cinema așa cum ne place, așa cum vrem să vedem mai des, așa cum ar trebui să fie. Două-trei idei și fug la plajă:

Ioana Bugarin e poate cel mai important chip care apare în cinemaul românesc de la Luminița Gheorghiu încoace. În urma ei, simt cum „mainstreamul” filmului de artă autohton e liber să vireze într-o nouă direcție. Și-a luat cu ea bagajul emoțional – un ditamai rucsacul de munțoman, pe-un teren unde prea des am auzit zgomot de trollere burgheze – și a ridicat tabăra, aducând în prim-plan un alt tip de femeie, mult mai preocupată de vremurile în care trăiește. Ea face mai mereu un personaj măcinat de trecerile bruște între momente de forță și trufie teribilistă și momente de mare vulnerabilitate, care-i dau o rotunjime cărnoasă, de tânără care se caută. Apare foarte conștientă de sine și de punctele de fugă prin care să-și ia tălpășița din tabloul patriarhal și să-l dea la schimb pe un graffito desenat cu furie. Până acum a propulsat admirabil filme oarecum nesigure pe mizanscena lor – îmi vine însă greu să mi-o imaginez în interiorul unui proiect cu autorlâc stabil și irevocabil, unde actorul e un element printre atâtea altele. Orișicum, feminitatea ei pare mai acerbă și mai problematică decât ideile leneșe de scenariu cu care am fost obișnuiți până recent.

Andrei Epure o scoate la capăt, deși riscă mult îndreptându-se spre un tip de cinema greu, apăsător, care se joacă cu Dumnezeu și cu focul, în tentativa de a stoarce epifanii din piatra seacă a realității. Mulți au încercat, puțini au scăpat întregi – Dreyer în primul rând. E de văzut dacă Epure se va număra printre ei. 

Intuiesc un mare film sub bagheta Andreei Borțun. Dar am nevoie de o revizionare. Concluzie preliminară: cam așa trebuie să arate pe ecran o noapte care prinde viață. Ceva la intersecția între João Pedro Rodrigues, Apichatpong Weerasethakul, Larry Clark și un topos cu blocuri, vulcanizări, vegetație urbană crescând de capul ei. Superb.

Poate întunericul mă va acoperi
Poate întunericul mă va acoperi

În creierii nopții: Mă îndepărtez de ecran după o incursiune fabuloasă în hipnotismul peisajului audiovizual. N-am folosit de mult cuvântul capodoperă, dar When Night Meets Dawn simt că s-ar putea încadra. În sfârșit, o mizanscenă de-aici, de pe Dâmbovița, preocupată cu-adevărat de texturi, de culori și de forme. Andreea Borțun e o cineastă pentru care împrejurimile se prezintă sub forma unui nesfârșit rezervor de încadraturi posibile, de fulgerături operabile la montaj, de ocheade către transcendență. O nouă parcelă de sensibilitate, complet necultivată, se întinde în fața ei doar prin faptul, simplu ca o evidență, că reușește să țină în frâu bau-baul multor regizori români: cinemaul eliberat de nevoia debilitantă de poveste. Nu-mi amintesc ultimul scurtmetraj românesc – minus Radu Jude – care să întrețină o relație atât de înfocată cu limbajul cinematografului. Idee aparent prăfuită, care sună a jargon insuportabil, dar care face ca unii să poată silabisi două-trei cuvinte, iar alții – Borțun, Epure… – să ne surprindă cu topici noi, cu sensuri nebănuite, cu mânuirea figurilor de stil. Căci și în cinema limitele limbajului sunt limitele lumii, iar lumea unora e deja foarte complexă.

Ciudat cum la Anonimul sonorizarea e mai bună afară decât în sală, la fel și imaginea. Așa reușesc în fine să înțeleg, a doua oară, tot dialogul din Despre noi, și pot să revăd totul mai clar. Descopăr un film cu avânturi uluitoare, mult mai incitant decât Otto Barbarul, care aruncă în hora unei situații-clișeu – dineul în familie – grenada unor revelații destabilizante. Îmi place mult când mama (Ioana Abur) și fiica (Ioana Bugarin) sortează jucăriile de pluș din camera copilăriei, stâlcindu-le apoi în borcane de murături: e o secvență de deschidere cu un miez incandescent și neliniștitor, care nu știm cum poate evolua, iar asta e grozav. Sau când fiica se îndepărtează de circul familial de la masă și merge pe o esplanadă de lângă mare, privind mecanic și decalat, apoi se-aruncă într-o piscină cu toate hainele pe ea. Cum ar veni, dacă-i cu poveste, măcar să fie sărită de pe fix și rătăcită în elanuri de neînțeles, care poartă filmul dincolo de zona necesităților stricte, până unde se poate respira fără opreliști. Mă declar fan.

Poate întunericul mă va acoperi este o minunată mostră de control regizoral, în care fiecare decizie e cântărită de 9 sau 10 ori, iar toate condițiile sunt întrunite pentru a face cinema cu literă mare. Dar parcursul filmului e suficient de vălurit pentru ca imponderabilul și întâmplarea să-și facă și ele loc prin imagine, dezghețând-o. Senzațional cum, alegând un preot drept protagonist, filmul reconstruiește lumea în termenii acestui om: până și farurile mașinilor din depărtare ajung să semene cu flacăra candelei. E un film puțin prea laborios pentru a se lăsa cuprins de grație, dar nimic din puterile nevăzute ale lumii și ale nopții nu pare să-i fie străin.

O zi memorabilă la Anonimul.

 

Sâmbătă

Întrerup huzurul festivalier abia spre seară, pentru calupul special intitulat „Povești la feminin”. Imposibil să nu remarc calitatea diferită până și la nivel de lumină a acestor filme scurte, prin comparație cu filmele băiețești-polițienești-middleclass-forțoase-bibilite de care mi-a ajuns. Măcar din plictiseală – sau din dorința de a varia – și tot ar trebui făcută o plimbare înspre lumea ferventă a acestor regizoare care abia intră pe scena mare: poveștile lor sunt altele, intuițiile lor sunt altele, amprenta lor regizorală e alta și toate merită descoperite de urgență. Mă interesează mai ales filmul Teonei Galgoțiu, Locuri ascunse, pe care-l prefer titlurilor pentru care a fost nominalizată recent la Gopo: am găsit aici o imagine sfâșietoare, cu aceeași Ioana Abur prăbușindu-se de suferință nespusă în cadrul unei uși, apoi încercând, cu mari greutăți, să-și recompună fața. Cinemaul Teonei Galgoțiu e traversat de un fel de angelism – mai mult decât un feminism de convenție – care transfigurează povestea până ce devine o încleștare între frecvențe emoționale foarte înalte. În sensul ăsta, e un cinema unde nu contează decât omul cu durerile și intensitățile lui negre – depresie, raporturi complicate mamă-fiică, singurătate și alte drame pentru care-ți trebuie mână sigură, altfel ratezi. Un cinema care are nevoie să-și tempereze mereu incandescența și să-și rafineze îndelung emoția, pentru că emoția e materia sa primă. Un cinema pe gustul meu. 

Noaptea, prin întunericul de pe plajă, dibuim Perseidele, iar eu mă simt optimist: la Anonimul a fost frumos să vedem, ca prin ghicitură, viitorul cinemaului românesc.

 



Critic de film și jurnalist; scrie săptămânal în Scena9 și bilunar în Dilema veche. Studiază teorie de film în Paris. La Films in Frame, Victor prezintă Kinostalgia - o rubrică lunară despre filmul de patrimoniu