Luminescențe din Filipine | Ji.hlava 26

6 Noiembrie 2022

Deși festivalul de film documentar din Jihlava și-a câștigat mai degrabă renumele prin faptul că este unul dintre cele mai mari și vizibile foruri ale nonficțiunii din Europa Centrală și de Est – și, mai ales la nivel local, ca un festival unde au fost selecționați mulți cineaști români, cu filme care adesea au ajuns și să câștige din premiile festivalului – puține ajung să se scrie despre liniile curatoriale ce dictează selecția sa, per ansamblu. În goana de-a scrie despre diversele filme prezentate în premieră în cochetele săli de cinema și teatru din acest micuț oraș al Cehiei Centrale, criticii și jurnaliștii prezenți la festival ajung adesea să sară peste bogatele retrospective ale festivalului și programele sale de film experimental, Fascinations (de altfel, Ji.hlava este un festival unde nu doar operele hibride sunt bine-venite, ci chiar și filmele de ficțiune, în anumite circumstanțe); ori mie tocmai acestea mi-au părut cele mai incitante, în ambele dăți în care am avut ocazia să vizitez festivalul.

Anul trecut, de pildă, am urmărit cu religiozitate retrospectiva completă pe care Ji.hlava a dedicat-o legendarei Susan Sontag, dar și retrospectiva sa de cinema experimental românesc pre-decembrist, cu filme de Ion Grigorescu sau ale grupulrilor kinema ikon și Sigma, ocazie cu care festivalul a mijlocit digitizarea unui giuvaier ascuns al producției sahiote, Alerta! (1967) lui Mircea Săucan. La ediția aceasta, oferta a fost din nou incredibilă: o secțiune dedicată marilor documentare anti-militariste de după cel de-al doilea Război Mondial, Notes on War (o adevărată cutie cu bomboane cinematografice: Alain Resnais, Harun Farocki, Bruce Conner, Peter Watkins), retrospective de autori pe care festivalul îi numește „ființe transparente” (Shirley Clarke, Lionel Rogosin, Michael Bielicky) și, nu în ultimul rând, cea mai incitantă dintre ele, o secțiune inedită, acoperind o perioadă de la începturile cinematografului și până în prezent, dedicată uneia dintre marile cinematografii ale Asiei de Sud-Est, Transparent Landscape: Philippines. Mi-am dedicat, așadar, o bună parte dintre cele trei zle pe care le-am petrecut în Cehia acestei retrospective – căci, în definitiv, câte alte ocazii mai există să intri în contact cu o cinematografie atât de subreprezentată în festivalurile Europei Centrale și de Est? –, care a mijlocit prezența unor mari autori contemporani la Ji.hlava: mamutul Lav Diaz, prezent în juriul Opus Bonum, ori maverick-ul Khavn de la Cruz, care, dincolo de a-și prezenta filme proprii la festival, au și susținut un concert absolut psihedelic cu formația lor de noise rock / post-rock numită în onoarea celui mai mare regizor din istoria Filipinelor, The Brockas.

Persoana centrală a retrospectivei, passeur și mijlocitor, a fost cineastul, cercetătorul și profesorul Nicolas „Nick” Deocampo. Dincolo de cele patru filme pe care le-a prezentat în cadrul programului (Oliver, 1983; The Sex Warriors and the Samurai, 1985; Revolutions Happen Like Refrains in a Song, 1987; Let This Film Serve as a Manifesto For a New Cinema, 1990), el este și cel care a descoperit în diverse arhive din jurul lumii o bună parte din filmele de patrimoniu prezentate aici, multe dintre ele vitale în cadrul istoriei cinemaului filipinez, multe considerate pierdute. Între acestea, Fury in Paradise (1937, Eduardo de Castro), cel mai vechi film realizat de un cineast filipinez care încă se păstrează în ziua de astăzi, descoperit în colecția Library of Congress. (Copia, deși restaurată, suferă de deteriorări ireversiblile: printre ele, două rânduri de subtitrări – în engleză și finlandeză.) Este totodată considerat filmul care a pus bazele industriei de film din Filipine – și ce film absolut fascinant: deși cea mai mare parte a acțunii este ficțională, urmărind povestea de dragoste între un vânător de perle (prilej de-a arăta o luptă subacvatică cu un rechin și o moluscă-gigant!) și fiica unui lider de trib, care este furată de căpetenia unei așezări rivale, primul său sfert de oră este pur documentar etnografic despre civilizațiile insulare din Filipine, trasând obiceiuri și meserii, ritualuri și geografii. Acestora li se adaugă și un scurt fragment de jurnal de actualități păstrat în arhiva Pathé, al cărui autor este cel mai probabil José Nepomuceno, pionier al cinemaului mut filipinez.

Chestiunea filmului de patrimoniu a reprezentat, de altfel, și zona unde curatorii de la Ji.hlava și-au asumat cele mai curajoase riscuri, punând în dialog primele filme realizate de cineaști filipinezi cu primele imagini ale țării (subliniând, implicit, că harta nu este teritoriul), creând tensiune și contrast între privirea colonială și cea locală. Au fost arătate, deci, primele imagini cinematografice din istorie ale Filipinelor, care au aparținut cine-călătorilor din marile țări coloniale – Manila Colonial Scenes (1900) al pionierului Elias Burton Holmes sau Advance of Kansas Volunteers at Caloocan (1899) de James H. White. cel mai impresionant (atât ca valoare istorică, dar și ca magnitudine colonială) dintre cele prezentate la festival fiind Native Life in the Philippines, realizat de politicanul Dean C. Worchester în 1913 (în textul de prezentare scrie chiar c-ar fi primul documentar de lungmetraj din istorie). Prezentate la Ji.hlava într-un cine-concert susținut de Khavn de la Cruz, imaginile acestui film ce urmărește viața populațiilor tribale indigene ilustrează cât se poate de direct funcționarea privirii coloniale: una ce urmărește straniul și exoticul, sărăcia extremă și tradiția însolită, cu scopul de-a crea o imagine a Celuilalt postulat drept „primitiv”, drept „înapoiat” (de altfel, filmul a fost folosit de Worchester pentru a argumenta împotriva acordării independenței Filipinelor de sub ocupația americană). Lovitura curatorială de geniu a fost cuplarea acestui documentar cu un film de montaj care își reapropie imagini din acesta (dar și din alte filme curatoriale) într-un discurs intim și totodată istoric: Bontoc Eulogy (1995), de Marlon Fuentes. Deși Ji.hlava îl descrie ca pe un film auto-etnografic, aș plusa și-aș spune că este totodată și un film auto-ficțional: folosind un amestec de arhivă și filmări originale, Fuentes își explorează propria condiție de emigrant într-o țară care-a avut putere colonială asupra celei în care s-a născut, imaginând trecutul bunicului său, un bărbat indigen care a  dispărut în Statele Unite după ce-a fost trimis în calitate de exponat la Expoziția Universală de la Saint Louis din 1904.

Fotogramă din Bontoc Eulogy (1995), de Marlon Fuentes.
Fotogramă din Bontoc Eulogy (1995), de Marlon Fuentes.

Dar să revenim la Deocampo – un documentarist queer asumat, cu filmele puternic influențate de formatul eseistic (mai ales în Revolutions…), acesta își semnează primele mediu-metraje realizate în plin apus al dictaturii Marcos sub numele „Rosa ng Manilla”: o perioadă în care își împletește sensibilitățile queer cu portretele unor lucrători sexuali din capitala Filipinelor (Oliver, film revoluționar la momentul apariției sale, dar și The Sex Warriors and the Samurai). Deși unele aspecte ale filmelor sunt, poate, un pic datate în momentul de față (din punct de vedere al perspectivei asupra persoanelor trans și ale anumitor aspecte ale muncii sexuale), altele sunt încă extrem de actuale: urmărind cu gingășie viețile protagoniștilor săi, privind atent abilitățile lor de entertaineri (show-uri de drag inspirate de Liza Minelli, dansuri, ba chiar și-un impresionant moment în care Oliver face un spectacol în care se transformă în păianjen), Deocampo face totodată o critică acerbă a condițiilor economice extrem de precare care îi împinge pe acești bărbați înspre auto-exploatare sexuală, una care vine în trena unor reprezentări ficționale precum cea din Manila in the Claws of Light (1975, r. Lino Brocka), cu atât mai percutantă prin natura ei documentară. Însă Deocampo era – și este – un artist preocupat nu doar de critica socială, ci și de o privire auto-reflexivă asupra cinemaului. În impresionantul său film-eseu Revolutions Happen Like Refrains in a Song, el îmbină imaginile pe care le-a filmat în timpul Revoluției din 1986 și-n perioada imediat următoare cu fragmente din propriile filme peste un text frenetic, mânat de enormele emoțiil contrastante (disperare, dar și exaltare) pe care le provoacă faptul de-a fi martorul unui asemenea moment istoric, a unei dorințe profunde de schimbare și a unei bruște deschideri spre lumea largă, identificată (și dorită) de regizor atât în societate cât și în cinemaul acesteia.

Simultan cu Deocampo, artistul Roxlee (la rândul lui prezent la festival, cât și ca personaj a la Happy Mondays la concertul The Brockas) lucra la o suită de animații și de lucrări video art care, pe cât de diferite sunt de stilul celui dintâi, pe atât de edificatoare în miza de-a ilustra freamătul cinemaului filipinez independent din ultimii ani ai dictaturii Marcos. Filmele lui Roxlee sunt în mod esențial, fundamental punk: underground, artizanale în cel mai propriu sens al cuvântului – asamblaje de fotografii combinate cu foi de caiet desenate de mână într-o estetică pop/new-wave, mizând pe umor negru și mesaje subversive din punct de vedere polititic, racordate atât la realitatea locală cât și la mai largile sensibilități globale ale Războiului Rece (îndeosebi, spectrul atomic, în The Great Smoke din 1984). Al său ABCD din 1985 funcționează ca film-sumă al tuturor acestor sensibilități și principii. Atât ars poetica cât și radiografie ludică a momentului, scurtmetrajul trece prin alfabet (cel vestic – criticând implicit caracterul violent al modelul social impus prin colonialism) prin asocieri: D, as in Dictator, E as in Evil, M as in Militarization, Q as in Question: Why is the Philipines in Debt when we are rich in natural resources?.

Mai rămân, la final, cu amintirea unui mic scurtmetraj poetic, al cărui caracter ludic și atemporal încheie frumos o retrospectivă cu un puternic caracter politic, dar și inovator: Suring and the Kuk-ok, de Auraeus Solito. În cele nouă minute al sale, care combină filmarea convențională cu superbe fragmente de stop-motion, o întâlnim pe Suring, o fată care-a fugit din comunitatea sa claustrantă pentru a intra în comuniune cu natura, cu universul, pentru a căuta o menire mai adâncă a existenței sale departe de perceptele societății – iar întâlnirea cu demiurgul Kuk-ok, capabil să-și schimbe înfățișarea în mod cameleonic, îi conferă transcendența. O mică capodoperă, care sublimează toate tensiunile post-coloniale, post-dictatorale ale societății și care revendică o revenire la radical, prin formalitatea sa ingienioasă și totodată firească – și care rezumă firesc, cu multă naturalețe, mizele întregii retrospective.

Festivalul internațional de film documentar Ji.hlava a avut loc la finalul lunii trecute, între 25 și 30 octombrie. Selecția completă a retrospectivei „Transparent Landscape: Philippines” poate fi consultată aici, iar o parte a acesteia poate fi vizionată online pe website-ul festivalului.

Imagine principală: fotogramă din „The Great Smoke” (1985), de Roxlee.



Critic de film & jurnalist. Colaborează cu FILM Menu și Acoperișul de Sticlă, este selecționer la BIEFF, moderează Q&A-uri și face un doctorat despre home movies. La Films in Frame este principalul reporter de festival și realizează editorialul lunar The State of Cinema.