Il Cinema Ritrovato 2022 – Urâtul indiferent

3 Iulie 2022

 „Bologna și doar Bologna, zic eu, cu arcadele-i întinse pe mai toate străzile centrale, e în măsură să adăpostească adunătura de fețe palide, fotosensibile, care se strânge an de an pentru festival; deunăzi m-am alăturat lor pentru prima dată.” 

Acum, din nou la festival, îmi dau seama că fiorul dății trecute era nemăsurat. Chemarea s-a dat încă o dată sub arcadele Bologniei, însă acum mulți au răspuns, nu doar oamenii arhivelor, fotosensibilii, ci și cei ai festivalurilor, imponderabilii călători, eternii turiști șarmanți pe sub bronzul FIPRESCI, însă lumești, niciodată divini: oameni ai stării de fapt. Iar publicul oarecare? Nu-l știu, nu-l văd, nu-l cred: festivalul îmi pare în continuare o afacere internă, micul nostru mare secret public. 

Iar anul acesta secretul s-a vrut a fi mai obraznic, mai murdar, mai șic-compromițător pentru ochi și calendar (50 de ani de la…) – chiar acum îmi fac programul în așa fel încât să prind proiecția nou-nouței restaurări 4k a Deep Throat (r. Gerard Damiano tatăl, 1972), iar primprejur tot aud glumițe despre John Waters și vorba lui cum că Bologna ar fi capitala europeană a felației, așa cum a parafrazat Lee Kline în deschiderea Pink Flamingos (1972). Ce să mai, Waters e un personaj contestat de mulți și admirat de toți, iar intuiția îmi spune că locul lui e printre noi, poștii. Mi se pare grăitor că am încercat la un moment dat să dăm ironiei ceva pasional și ne-am ales cu post-ironia, deloc la fel. De fapt, Kline mai spunea și că Waters și-a dorit întotdeauna ca Pink Flamingos să ruleze în circuitul european arthouse, al cărui epitom sunt tocmai festivaluri precum Ritrovato. Aflându-mă aici, unde toți ai mei respiră aer condiționat, dorm în camere de hotel suspendate-n spațiu-timp și se costumează discret în propriul CV –  tricoul de la Sarajevo cu sacoșa de la Pesaro cu ochelarii din Locarno și bricheta nuștiucare –, aflându-mă aici, așadar, îmi dau seama că niciunde și nicicând n-ar putea un cinema al sticlei și plasticului să ațâțe asemenea simpatii cu asemenea ușurință. Căci acest prea mult, prea țipător, rupt de realitate, departe în exagerat, sunt surprinzător de firești turistului entuziasmat de a fi. Sau aceluia jenat de a fi, de unde stânjeneala pentru agitația sau reflecția politică; de unde comoditatea incomodității.

Mă gândesc la două filme anume, unul al lui Waters și un altul, acel fabulos Salomè (1922) de Charles Bryant, ecranizarea piesei onomine a lui Oscar Wilde. Pe acesta din urmă n-aș vrea să insist. Spun numai că mi-a arătat la ce nu s-ar putea întoarce vreodată cinemaul contemporan, nici măcar în cele mai ingenue fantezii ale sale: pasiunea simplă pentru frumos-frumos, pentru corpurile unduioase care au mișcat cinemaul mut, ochii bulbucați ai Allei Nazimova, costumele sale prea din cale-afară, aparițiile teribil de erotice ale bărbaților din jurul Salomeei, precum acel sclav perfect culcat la picioarele sale, o statuie greacă în mișcare. Acum precis o sută de ani, un desen stângaci cu luna plină, colorată de mână în albastru, putea fi Luna pe timp de noapte; și, de dragul unei idea frumoase, chiar era. Acum nu mai poate fi decât camp, o idee interesantă. 

Cu Pink Flamingos treaba-i oablă, căci nu-i un film de departe – din contră, isteria de atunci ne-a făcut epocă, îi recunoaștem peisajele turbo-capitaliste, tonul strident, ticurile de videoclip, gesturile disperate, dar nu-i mai cunoaștem pasiunea pentru sălbăticia acestora. Dar îl recunoaștem pe Waters ca fiind un intelectual dandy al timpurilor noi, acel aristocrat camp despre care Susan Sontag spunea la momentul potrivit că face paradă cu plăceri „de lume”. Asta s-a schimbat în jumătatea de secol care desparte camp-ul lui Salomé, preocupat cu plăceri rare, frumoase, de acela al lui Pink Flamingos. Waters a fost dintre cei care au simțit că bravadele nu se mai scriu cu cerneala și stilul vechilor maeștri subversivi, Baudelaire, Genet, sau chiar Pasolini, căci inamicii, care au fost mereu aceiași: frumosul, bunul-simț, convenția, pudoarea, sistemul, sunt acum analfabeți. Bravadele, acelea urgente, se scriu cu Coca-Cola și se subliniază cu TV, așadar un nou alfabet în care manifestele, precum scrisorile de dragoste (iar Waters există între ele), așteaptă să fie scrise. Doar că-n cazul manifestelor, a vorbi pe limba „tuturor”, de fapt, în aceea pe care decidenții o găsesc convenabilă de dragul clarității vreunui mesaj agitator, s-a dovedit a fi (mă scuzați) plictisitor pentru cinema, ceva în stilul The Coca Cola Kid al lui Dušan Makavejev. Dacă filmul transgresiv, deci prin excelență Pink Flamingos, ar fi numai și numai un joc al provocării prin subiect, Waters tot ar câștiga. Cine ar mai filma, în cadru continuu, o draq queen în timp ce mănâncă rahat de câine pentru camera căreia îi face cu ochiul, ca într-un pariu pierdut cu demnitate? 

Însă filmul are și-o formă anume, una diformă, de un primitivism cinematografic actualizat la sensibilitatea noilor produse ale culturii populare postbelice: telenovele și reportaje cancan, concursuri TV de frumusețe și supraviețuire, muzică rock și imaginarul filmelor B. În fond, povestea are mai mult sau mai puțin aspectul unui concurs mediatic, deschis și închis prin imitații ale unor reportaje TV: Connie și Raymond Marble (Mink Stole & David Lochary), un cuplu excentric implicat în tot felul de șuste, printre care răpirea și violarea unor femei aleatorii, mai apoi vânzarea bebelușilor către lesbiene bogate, încearcă să-i facă felul lui Divine, recent numită cea mai mizerabilă persoană din lume, titlu cuvenit, cred ei, nimănui altcuiva decât lor. 

Cu toate astea, deși preluându-le esența simptomatică, Waters, un copil al subteranei, nu s-a lăsat intimidat de standardele producțiilor industriale, ci doar inspirat de ele, păstrându-și flerul DIY în care ar fi absurd ca un zoom să devină o chestiune de morală. Aici, un zoom e un zoom e un zoom, așa cum un cadru tras din mână își are originea în nimic altceva decât lipsa trepiedului. În nou-nouțul Cinema Europa, în nou-nouța restaurare Criterion, sunetul filmului tot zbârnâie; și va zbârnâi mereu. 

Prin forma asta diformă, întrucâtva fixă – căci tot ce înseamnă zoom, muzică în off, replici rostite academic fără ca actorii să se întrerupă vreodată, ține de tentativa dezambiguizării imaginii –, dar în aceeași măsură deschisă, incompletă, indiferentă, dornică de improvizații, dând mereu impresia unor întâmplări mai iuți decât camera… prin forma asta diformă Pink Flamingos rămâne unul din marile filme făcute și gândite anarhic, mult peste nenumăratele povești ale vremii despre vreun fel sau altul de mică-mare anarhie. La un moment dat, Divine spune că va da lumii mai mult decât a fost vreodată în stare să vadă până acum. Au trecut 50 de ani, iar lumea nu mai vrea să vadă nimic.



Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford. La Films in Frame se ocupă de rubrica lunară „Note de subsol”, care apare într-o zi de joi.