Începe TIFF și, odată cu el, sezonul alergatului prin cinemauri. La ce filme mergi azi?, e o întrebare pe care o auzi la orice colț de stradă pe perioada festivalului, care anul acesta se desfășoară între 14 și 24 iunie. Din broșura intimidant de stufoasă, care conține o listă luuungă de filme și evenimente (peste 200 de filme), am încercat să extragem câteva recomandări de neratat – câte un film pe zi din cele 10 ale festivalului: de la descoperiri proaspete din competiții, proiecții-eveniment, filme românești vechi și noi, până la favorite din cinemaul japonez și alte filme fără limită.

*

Kix (Balint Revesz, Dávid Mikulán), Ungaria, Franța, Croația, 2024 | What’s up doc?

Unul dintre cele mai impresionante documentare pe care le-am văzut în ultimii ani, realizat pe parcursul a mai bine de un deceniu, aplicând o estetică punk/skate poveștii anarhice (și ultimativ tragice) a unui puștan a cărei poveste devine o cheie pentru Ungaria lui Viktor Orban – aflat undeva la intersecția dintre Boyhood și Les 400 Coups. (Flavia Dima)

May December (Todd Haynes), SUA, 2023 | Supernova

În sfârșit, unul dintre marile filme americane ale ultimului deceniu are parte de o proiecție publică în România, după un an în care a existat doar pe buzele cinefililor de aici. Un vals printre forme degradate ale culturii americane (de la tabloid la soap opera), ștampilat cu sensibilitatea transgresivă a lui Todd Haynes, May December e răspunsul just, nuanțat, diabolic de inteligent la paradoxurile unei societăți tot mai puritane. (Victor Morozov)

Dolce far niente (Nae Caranfil), România, 1998 | Special Screenings

Pe măsură ce trece timpul, mi se pare tot mai bizar şi frumos că, în nebunii ani ’90, a existat un regizor român care a făcut un film ce avea pe afiş actori francezi şi italieni ca Françius Cluzet, Margherita Buy, Isabella Ferrari, Giancarlo Giannini şi Pierfrancesco Favino. E vorba de Nae Caranfil şi de cel mai puţin văzut şi cunoscut film său, Dolce far niente (1998), despre doi ani petrecuţi în tinereţe de Stendhal în Italia. L-am văzut o singură dată, acum mai mulţi ani, într-o proiecţie la Cinema Muzeul Ţăranului Român. Nu mai ştiu dacă era o copie bună sau nu, dar am rămas cu amintirea unui film excelent. Aşa că proiecţia de la TIFF cu versiunea restaurată (în sfârşit!) mi se pare de neratat şi un prilej de relansare a acestui film cu un destin nedrept. (Ionuț Mareș)

La Mesías (Javier Calvo, Javier Ambrossi), Spania, 2023 | Va urma

Nu degeaba apar OZN-uri în La Mesías: miniseria spaniolă e un OZN în sine. Descoperirea anului pentru mine, povestea spusă în șapte capitole de Javier Calvo și Javier Ambrossi (alintați Los Javis) îmbină melodrama lui Almodóvar și poezia filmelor lui Alice Rohrwacher cu scene parcă desprinse din The X-Files și momente de musical camp pentru a spune o poveste nemaivăzută despre credință și dragoste, plasată în inima unui cult. Pe alocuri copleșitor de emoționant, câteodată extrem de ciudat, La Mesías e produsul unei imaginații mult prea bogate: o experiență (aproape) religioasă care uimește și la care vrei să te întorci din nou și din nou. (Laurențiu Paraschiv)

Remembering Every Night (Yui Kiyohara), Japonia, 2022 | Focus Japonia

Ceva Rohmerian în coincidențele și întâlnirile din acest doar al doilea film al tinerei cineaste Yui Kiyohara. Filmat în proiectul urbanistic Tama New Town, la margine de Tokio, filmul împletește ficțiunea de miză mică (una dintre protagoniști citește gazul din casă în casă) cu un fel de studiu antropologic și arhitectural al orașelor satelit, migrând aproape de documentar în interesul pe care îl are pentru activitățile triviale ale acestei comunități și lăsând camera să zăbovească în cadru mult după ce l-au părăsit personajele. Și totuși Kiyohara nu e străină de mediile noi, ele se strecoară cu un incredibil tact generațional – Remembering Every Night conține câteva dintre cele mai frumoase momente din cinemaul recent care privesc arhivele video, atunci când ne uităm odată cu personajele la niște casete video proaspăt digitalizate. Ce să vezi la aceste imagini cu copii și zile de naștere? Cât de similari suntem noi toți. Un film extrem de luminos despre memorie și despre cum istoria înghite (sau oare nu?) omul.

Plan 75 (Chie Hayakawa), Japonia, Franța, 2022 | Focus Japonia

Scenariul lui Jason Gray speculează extrem de inventiv pe problema îmbătrânirii populației, dar Plan 75 merită văzut în primul rând pentru Chieko Baisho, această mare și incredibil de expresivă veterană a cinemaului japonez (și a muzicii!) – care îți sfâșie aici inima și la 80+ ani. Filmul regizoarei Chie Hayakawa se întâmplă în viitor, dar el n-arată prea diferit de prezent, căci materia sumbră se află deja acolo. Fiți pregătiți să vă sunați familiile imediat după ce ieșiți de la film. 

The First Slam Dunk (Takehiko Inoue, Haruka Kamatani, Katsuhiko Kitada), Japonia, 2023 | Focus Japonia

The First Slam Dunk a vindecat ura pe care o am pentru 3D în animația japoneză – iată aici 3D-ul pus cu cap în slujba kineticului, în slujba acelei adrenaline grafice a manga-ului pe care se bazează filmul și a baschetului în sine. Distracție maximă și o întorsătură admirabilă a materialului original: ce-ar fi să faci un film care se concentrează nu pe așa-zisul Nr. 1 (personajul principal), ci pe Nr. 2?

Daaaaaalí! (Quentin Dupieux), Franța, 2023 | No limit

Perechea ideală cu Yannick. Dacă știi cine e Raymond Depardon, e o glumiță aici care o să te facă să te Daaaaaaaaaaaaaalí! de râs. Dacă nu știi, nu contează, tot o să te Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaalí! de râs. (Dora Leu)

Perfect Days (Wim Wenders), Japonia, 2023 | Focus Japonia

Mai e cineva care încă n-a văzut filmul ăsta? 🙂 O ficțiune cu iz documentaristic, Perfect Days e garantat să vă surprindă zâmbind, încruntați, înduioșați, triști pe parcursul vizionării acestui portret poem al unui aparent singuratic. Însă protagonistul lui Wenders își trăiește viața poate mai intens decât toți ceilalți din jurul lui, prin bucuria de a urmări jocul umbrelor pe pereții toaletelor publice pe care le îngrijește, prin dedicarea creșterii puieților de arțar, prin muzica atât de esențială atunci când conduce sau prin micile gesturi sincere și necondiționate pe care le face față de ceilalți. Toate acestea nu permit dramelor de familie, dezamăgirilor amoroase sau atitudinilor disprețuitoare a trecătorilor să îl copleșească pe „simplul” îngrijitor de toalete, ci doar să le trăiască la timpul lor – acum. „Next time is next time. Now is now.”, în cuvintele protagonistului. (Ioana Trifu)

My Dinner with André (r. Louis Malle), SUA, 1981 | Special Screenings

Un desert în platouașul de filme TIFF, My dinner with André e exact cum scrie în titlu: doi prieteni care se întâlnesc la cină și, timp aproape două ore, au o discuție cât pentru o viață-ntreagă. André (care povestește încontinuu) și Wally (care mai mult ascultă și tresare cu un „Tell me more!”) sar de la discuții despre bani și dragoste, de la povești despre călătorii în Sahara la fascinații pentru idei new age – iar cei doi o fac pasional, inteligent, cu disperare, fără să părăsească vreo clipă masa. La final, când vine nota de plată, pleci fără concluzii sau revelații moralizatoare; mai degrabă cu o stare ciudată, ca în genul acela de întâlnire când te bucuri să revezi un prieten vechi, dar vorbește tot timpul despre el. (Anca Vancu)

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri