Ură și auto-compătimire burgheză: Frate și soră (2022)

28 Octombrie 2022

De treizeci și unu de ani, de la apariția mediu-metrajului Viața morților, Arnaud Desplechin și-a construit una dintre cele mai planificate reputații de regizor cu statut de auteur. Asta se vede peste tot în filmele lui. O bună parte dintre ele se petrec sau fac trimitere la Roubaix, orășelul din nordul Franței în care s-a născut regizorul, trei au același personaj recurent, numit deloc modest, à la James Joyce, Paul Dédalus, câteva au ca temă ura înverșunată între membrii aceleiași familii (de obicei, un frate și o soră), mai toate urmăresc cu o neglijență de structură studiată anxietățile și autoiluzionarea unui middle class francez educat și nevrotic. Nu mă pot gândi la un alt regizor contemporan care să se autociteze așa de discret, dar și așa de des. De exemplu, în recentul Frate și soră / Frère et soeur, care e aproape un remake stilizat al celui mai bun film regizat de Desplechin, O poveste de Crăciun (2008), unul dintre personajele secundare se numește Faunia – exact ca un alt personaj din O poveste de Crăciun sau un altul din Fantomele lui Ismaël (2017). Desplechin lasă peste tot urme pentru cine va dori să-i citească filmele ca pe o mare operă coerentă. 

E o caracteristică asumată care-l apropie oarecum de un regizor clasicizat precum Éric Rohmer, care credea că filmul trebuie să fie similar cu romanul în privința ambițiilor și a structurii și care, în perioada lui timpurie, exact așa cum face și Desplechin în multe dintre filmele lui, lasă voci din off să nareze părți ale narațiunii care par echivalente ale unor pagini de roman. Ca la Rohmer, acest comentariu e livresc și ironic, când nu e de-a dreptul cinic. El semnalează însă, cu toată ironia, seriozitatea și gustul pentru cultură înaltă, ceea ce face ca filmele lui Desplechin să aibă textura stranie a unor comedii în care umorul nu trece dincolo de nivelul comentariului sau a unor tragedii puse în scenă cu amuzament calculat. 

Filmele lui își dau o senzație de familiaritate (nu în ultimul rând pentru că regizorul tinde să lucreze cu aceiași actori), dar și una de repetiție. Protagoniștii din filmele lui tind să fie autodistructivi, cu vicii la vedere, egoiști, nesiguri pe ei, nevrotici, tind să aibă un vocabular ușor pretențios (pentru cine are urechi pentru limba franceză, fiindcă altfel acest ultim aspect se pierde probabil la traducere). Or, portretul colectiv deloc măgulitor al unui middle class francez compus de Desplechin și de grupul lui de colaboratori, ei înșiși proveniți dintr-un astfel de mediu, e un echivalent rarefiat al felului în care francezii din clasa de mijloc educați și cu înclinații boeme (numiți ironic în Franța bobo, de la bourgeois bohème) iau în derâdere alți francezi din clasa de mijloc educați și cu înclinații boeme. Desplechin, începând cu filmele lui din anii ’90, a reușit să dea o voce acestei anxietăți de statut, pe care a prins-o într-o formă respectabilă din punct de vedere estetic – majoritatea filmelor lui sunt o versiune adusă la zi a tradiționalului Kammerspiel, adică a filmului care folosește puține locații (de obicei interioare), bazat pe conflicte puternice și pe dialog, care se apropie foarte mult de teatrul filmat.

Unul dintre trucurile cele mai eficiente ale lui Desplechin e acela de a-și gâdila publicul cu promisiunea unui diagnostic general referitor la această anxietate de statut, presărând simptome în tot filmul și apoi lăsând spectatorul să facă ce vrea cu aceste informații ambigue și contradictorii. Pretextul din Frate și soră – ca și cel din Viața morților sau cel din O poveste de Crăciun – e un eveniment medical grav care îi obligă pe membrii unei familii extinse pe trei generații se dea ochii unii cu alții. E un tertip folosit până și în melodramele sau serialele de slabă calitate, doar că Desplechin reușește să-i dea un lustru nou. Cine vede prima dată un film de-al lui are șansa să rămână interzis din cauza felului în care își vorbesc personajele – brutal, sfâșiindu-se emoțional, spunându-și pe diverse tonuri lucruri foarte greu de digerat. (Pe de altă parte, după mai multe expuneri la filmele lui, această franchețe furioasă greu de asumat în viața reală devine ceea ce e, adică un truc literar bine exersat.) În Frate și soră, protagoniștii acestui schimb de replici dure sunt Alice (interpretată de Marion Cotillard) și Louis (interpretat de Melvil Poupaud), doi frați pe care îi separă o ură intensă cu motiv neprecizat. Ca și în celelalte filme ale lui cu același subiect, Desplechin aruncă ocazional indicii referitoare la motiv, inclusiv o sugestie la niște timpurii dorințe incestuoase. Adevărul, însă, rămâne în afara filmului. Ce arată Frate și soră sunt mai degrabă efectele acestei respingeri magnetice dintre Alice și Louis – de exemplu, într-una dintre scene, Alice preferă să leșine decât să ajungă în proximitatea fratelui ei. Scenariul pregătește șiret confruntarea inevitabilă dintre cei doi, îi amplifică mizele și o amână iar și iar, astfel încât, într-o scenă în care cei doi se întâlnesc din întâmplare, puținul pe care și-l spun e deja îmbibat de o mulțime de semnificații. 

Cadru din filmul Frate și Soră

La această porționare a efectelor dramatice, filmul e bun. Punând în scenă doi oameni nesiguri și obsedați de sine, filmul pare însă la rândul lui scris și regizat de un artist impresionat de sine și de seriozitatea temelor lui. Personajele secundare din Frate și soră gravitează fără prea mari posibilități de scăpare în jurul nevrozelor celor doi protagoniști. Desplechin i-a oferit un rol de mici dimensiuni și Cosminei Stratan (care joacă o româncă săracă obsedată de carisma de star a lui Alice), dar ea e folosită doar pentru a o amplifica pe protagonistă – ca și cum regizorul i-ar da unui actor un obiect pentru a-l face să joace cu toată partea de sus a corpului. Golshifteh Farahani e tratată la fel în film și doar într-o scenă (foarte bună, de altfel) i se permite să joace altceva decât rolul de sprijin emoțional pentru personajul Louis. E păcat, fiindcă una dintre calitățile lui Desplechin e aceea de a obține, de obicei, niște interpretări foarte nuanțate de la actorii lui (deși prefer versiunea similară de nevroză jucată de Mathieu Amalric în O poveste de Crăciun celei a lui Melvil Poupaud din acest film, care pare prin comparație doar un studiu al gradelor de intensitate ale furiei).

Marion Cotillard în Frate și Soră

Pe lângă faptul că scenariul e parazitat de prezența celor doi protagoniști, nici traiectoria lor narcisistă prin propriile vieți nu are un contur sau o destinație prea precisă. În cazul lui Alice, viața ei mai împrumută câte o rezonanță simbolică de la piesa de teatru în care joacă, o adaptare pentru scenă a povestirii „The Dead” a lui James Joyce. Acesta este un alt moment de autocomplezență al lui Desplechin, unul în care viața protagoniștilor mai împrumută ceva de la literatură și artă. Îmi plac mai mult filmele lui mai recente, cum e încercarea de film de gen Roubaix, o lumină (2019), în care el include în narațiune și personaje atipice pentru mediul burgez în care e obișnuit să se desfășoare. Nu de alta, dar lamentările pe care cei doi protagoniști din Frate și soră și le expun în scrisori, pe care Desplechin le pune în scenă încă din anii ’90 punându-și actorii să le recite cu fața la cameră, dau întregii drame o nuanță dominantă de autocompătimire. (De notat că, dacă în anii ’90 aceste scrisori pe care și le expediază protagoniștii păreau deja un gest cu gust, romantico-burghez, treizeci de ani mai târziu ele sunt doar livrești și desuet-burgheze.) Scrisoarea din final e cea mai îmbâcsită de această autocompătimire. E citită pe un fundal de imagini luminoase, face trimiteri la istoria cu i mare și conține în ea satisfacția de moment, mândră de sine, a cuiva care iese de la terapie și crede că a înțeles definitiv cum stau lucrurile. Prin comparație, nevroza pe care Desplechin o lasă să se desfășoare în multe dintre filmele lui e mult mai interesantă.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de

Rezumat

Alice și Louis sunt doi frați înstrăinați care se evită de mai bine de 20 ani și sunt forțați să se reîntâlnească cu ocazia unei tragedii de familie.

Radu Toderici e critic de film și cercetător. E interesat în ultima vreme mai ales de istoria cinemaului românesc în perioada socialistă. Scrie critică de film și eseuri pentru revista literară Steaua, la care e și redactor. Predă la Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Crede că o viață bună include în rețeta ei o doză de un film și jumătate pe zi.