Fjord – Scila și Caribda

19 mai, 2026

Pentru noul său titlu, Fjord, Cristian Mungiu își regăsește metoda cunoscută: o punere laolaltă de viziuni contradictorii asupra lumii, exercițiu matematic cu atât mai abil performat cu cât se știe mai clar că suma sa va fi inevitabil zero.

„Toți au dreptate”, „adevărul e undeva la mijloc” și alte povețe similare: cel puțin de la După dealuri (2012) încoace, această filmografie s-a străduit iar și iar, cu eforturi bănești tot mai considerabile, să mănânce prăjitura și să rămână cu ea în mână. Etern echidistantul Mungiu încearcă de ani buni același truc de magician care constă în a propune drept unică teză posibilă a artei sale faptul că nu trebuie să existe nicio teză. Operațiune răs-contestată de cinefilii cu nas fin, care așteaptă de la filme o poziționare, dar mereu bine primită în competiția canneză, acolo unde boss-ul indetronabil Thierry Frémaux promovează de ani buni o politique des auteurs înțeleasă aproape exclusiv ca politică a struțului. De când a triumfat pe Croazetă cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007), Mungiu a devenit ambasador cultural și apoi, tot mai mult, brand de țară. Chestia a ajuns tot mai greu de mascat: precedentul său efort, bine intitulatul RMN (2022), era un film conceput din capul locului ca radiografie națională, cristalizată sub forma unei agore în care toată lumea, de la vlădică la opincă (inclusiv „Străinul”), era invitată să opineze în sprijinul unei demonstrații orchestrate în prealabil.

Se vede treaba că regizorul a devenit tot mai conștient de sine, și astfel, tot mai obsedat de imaginea țării din care vine. Drept care a început să gândească la scară continentală. În recentul Jaf al secolului (2024), regizat de Teodora Ana Mihai, dar scris și păstorit până la un punct de Mungiu, acesta deja tematiza imaginea conaționalilor pe axa Est-Vest și înapoi, cu tot cu complexe de inferioritate și sindromul victimei orgolioase. De așteptat pentru o cultură periferică, România a dus până acum lipsă de un rapsod cinematografic care să îi reprezinte interesele la masa mare – care să facă din calculul acesta în care intră și puțină geopolitică, și puțin business, și ceva oportunism o adevărată misie artistică. Mungiu e omul potrivit: simte că, tot frecventând festivaluri de categorie A, a înțeles două sau trei lucruri despre Occident și despre felul în care acesta „ne” privește, iar acum încearcă să le toarne în formule de bun-simț (așa numitul „middlebrow”) care să nu deturneze prea tare de la argument. Tot anul acesta la Cannes, Radu Jude a venit cu Jurnalul unei cameriste, alt film despre români și caznele lor prin străinătate, care împarte cu Fjord o anumită ironie binevenită la adresa corectitudinii politice la mare trecere prin lumea civilizată. Acolo însă unde Jude preia un caz particular și încearcă, pornind de la el, să deseneze o lume fragmentară, Mungiu procedează invers: ia lumea și o îndeasă în 2h30 de film-valiză, chemat să mulțumească pe repede-înainte o miriadă de puncte de vedere.

Rezultatul confirmă traiectoria unui cineast talentat – orice s-ar zice, 4, 3, 2 rămâne un exemplu de frâie bine ținute în mână – transformat în speculant al faptelor diverse și, la pachet, în strateg-șef prin piețele de co-producție vestice. Aici, atenția lui Mungiu a mers înspre celebrul caz Bodnariu: familia româno-norvegiană căreia i-au fost înstrăinați cei cinci copii de către serviciile de asistență socială scandinave în 2015, ceea ce a dat naștere unui mare tărăboi mediatic transnațional. Cineastul are fler pentru asemenea povești reale care devin noduri ale unor puncte nevralgice; caută incidentul totalizant, în care să se repercuteze forțe mixte culese din toate orizonturile, de la politic la ontologic. Nimeni nu-i poate contesta lui Mungiu o capacitate reală de a struni cum se cuvine lucrurile: în Fjord, două mari staruri internaționale – Renate Reinsve și Sebastian Stan – joacă această dramă altminteri profund locală a românilor îndoctrinați-dar-iubitori, neînțeleși-dar-abuzați. Dar asta e și ceea ce agasează în bună măsură: dorința de a egaliza în numele unei priviri rotunde, care să nu rateze niciun palier al discuției, acționând în schimb ca vitrină pentru tricolor.

Se poate face un film onest prelucrând doar bucățele de locuri comune și frânturi de tropi bătătoriți, transpuse într-o demonstrație perfect controlată? Întrebarea merită pusă dincolo de retorică, fie și numai pentru că mizanscena lui Fjord exhibă o gândire algoritmică, mai preocupată ca totul să se îmbine ca uns decât de subiectul său adevărat. Care subiect se vede aici tratat pe modelul filmului-dosar: punctele de vedere se înlănțuie docil și programatic, din grija ca nimeni – nici tradiționaliștii cu bâta în mână, nici apostolii cinici ai nov-limbii progresiste – să nu rămână nevorbit. Există ceva dezagreabil în această propunere tactică de a expune fără a te lăsa expus: figura regizorului per se, în asemenea condiții, nu poate fi decât auto-menajată sub aerele unei false modestii – „acestea sunt faptele, părerile vă aparțin”, vorba jurnalistului Vitalie Cojocari. Dar cinemaul este întotdeauna mai mult (și mai puțin) decât prezentare transparentă; e hârtie de turnesol pe care stă imprimat inconștientul ideologic și politic al contextului (social, dar și auctorial) care l-a făcut posibil, această forma mentis cu atât mai manifestă cu cât se cere uneori, ca aici, mai aprig camuflată.

Dacă, parafrazând un citat, cuvântul preferat al lui Mungiu este „totodată”, atunci trebuie că apetența sa pentru acest extremism de centru nu e lipsită de perversitate. Marele pariu al filmului e acela de a se juca cu mintea noastră, de a arăta sâmburele putrezit inerent oricărei poziții: departe de a nuanța maieutic, principiul se vede mai degrabă arondat unui cinism superior, care alunecă într-o continuă ambiguitate morală. Fjord se animă la răstimpuri, atunci când camera scrutează aceste schimburi tensionate de idei, semn că Mungiu scenaristul și regizorul încă mai e sensibil la străvechiul său atu, schimbul de replici conflictual în care umanismul se vede periclitat de birocrație, abuz de putere și alte tare societale conform unor strategii ficționale subtile (de revăzut secvențele cu Vlad „Bebe” Ivanov din 4, 3, 2, care au creat mitologie pentru următorii douăzeci de ani). În rest, însă, lucrătura lui Mungiu, în acord cu anumite temeri vehiculate de acesta într-un interviu recent, pare din păcate mai mult reflex comod decât căutare revigorantă.

Per ansamblu, Fjord ține cu orice preț să ne convingă de imposibilitatea tranșării. Dar pierde astfel din vedere faptul că, procedând așa, deja a tranșat într-un fel, consfințind statutul de pretext dispensabil al personajelor – simpli vectori pe calea unei dramaturgii fără cusur. Ce-i drept, Mungiu și-a rămas consecvent lui însuși prin această atitudine, și se prea poate ca societatea actuală – cu polarizările ei când infantile, când gravissime, dar întotdeauna în defavoarea unei sfere publice sănătoase – să îi dea implicit dreptate. Însă asta nu îi salvează cinemaul de la impresia tot mai pregnantă a unei forme de expresie împăiate, în care totul, la o adică, devine tranzacționabil: conform acestei logici, filmul e gândit ca un asamblaj contabil supus unor reguli dinainte știute, înscris by default în aerul timpului și atent în permanență la direcția din care bate vântul.

Fjord a avut premiera mondială în cadrul competiției Festivalului de Film de la Cannes.