Gesturi simple | FIDMarseille 2025
FIDMarseille e un bazar de imagini nesortate, fără trademark sau alte însemne de noblețe, care așteaptă să fie (răs)cumpărate de o privire. Unele sunt mai sărace, altele mai încercate de proba timpului, altele mai colorate și mai exuberante: lipsindu-se de ierarhiile care guvernează de regulă festivalurile internaționale, FIDMarseille a propus anul acesta, între 8 și 13 iulie, un parcurs riscant, nebalizat, unde banii sau prestigiul își cedează locul unor lucruri fundamentale pentru cinema.
Marsilia e un oraș care încă rezistă. Nu cazinouri, ci souk-uri improvizate; nu restaurante împovărate de distincții, ci kebaburi la orice colț de stradă, baruri populare (unul dintre cele mai frumoase chiar așa se numește: „Le Bar du Peuple”), plaje cosmopolite pe care oamenii se amestecă. Noaptea, în centru, se joacă fotbal la intersecții sau se frig niște cârnați merguez pe grătar. Riscul de romantizare, după cum se vede, e mare. Prietenos și fără fasoane, orașul se gentrifică (tot răsar localuri radical-chic cu meniu bio-vegan) și se luptă cu afluxul de parizieni îmbiați de clima blândă și de sentimentul că la Marsilia viitorul rămâne de inventat. De pe treptele gării – un fel de versiune „empire” a scărilor din Odessa –, orașul se întinde înspumat și fumegând până în zare, ca o așezare vie, utopică.
Într-un fel, FIDMarseille aspiră să îi reflecte spiritul. Publicul e numeros, un mix de localnici și tot mai mulți pripășiți de departe pentru câteva zile, atrași de selecția care, cu ceva excepții, se ferește de numele mari și de valorile sigure. Filmele sunt de tot soiul: de la schițe de câteva minute la opere-fluviu, de la restaurări avangardiste la eseuri făcute din materia fierbinte a actualității, aduse din toată lumea (America de Sud, mai ales, a fost foarte bine reprezentată) și descărcate în cinematografele partenere, ele însele foarte diferite (de la cityplex-ul pe trei etaje la sala cochet-politizată). Oamenii care vin aici, de o parte și de cealaltă a ecranului, știu că nu merg la Cannes, ci la opusul său riguros: fără staruri (și, deci, fără poliție), dar cu mulți creatori și spectatori interesați de cinema ca artă, idee, mod de gândire, festivalul e un bâlci de discuții întinse până târziu în noapte, pe trotuarul din fața sălii sau în cine știe ce locaș obscur care funcționează în semi-clandestinitate și e accesibil doar inițiaților. Mai toate filmele arătate la FID sunt premiere mondiale, iar peste imaginile lor plutește sentimentul că, realist vorbind, nu și-ar fi putut găsi locul în altă parte: sunt prea ciudate, prea fragile, prea greu de vândut. FID e un mare egalizator, un forum dătător de speranță.
Cineasta Nine Antico spunea, înaintea premierei scurtmetrajului său Le Fond vert: „Am făcut filmul pe un buget minuscul, fără să cerem voie și fără toate acele lucruri care omoară iubirea.” Anticipam un film liber, dar am descoperit o pastă flască, derizorie de imagini indiferente (sprijinită, în plus, de CNC-ul francez). E doar un exemplu, dar unul paradigmatic. Trebuie spus că FID e obligat să lucreze pe această coardă sensibilă. Discursul anti-industrie riscă să devină un discurs gol – un enunț performativ. Condiționat de producția de film contemporană, care e adesea dezamăgitoare – dacă nu chiar revoltător de proastă –, festivalul livrează an de an o imagine veridică a periferiei artistice, o zonă sprințară și haotică a cărei morală minimă este că a lupta cu imperativele industriei devine tot mai mult o condiție necesară, dar nu suficientă. Încurcat de buzzwords care atrag imediat o simpatie colegială, acest cinema se vede de multe ori redus de facto la reciclare și pastișă, cu riscul transformat în obligație (arătați-mi un cineast ce nu riscă) și take-ul politic devenit ingredient conformist.
Le Fond vert a fost urmat în calup de Où sont nos feux d’artifices?, un scurtmetraj turnat chiar la Marsilia, în timpul ediției 2024 a FID, de un colectiv numit „Film Flamme” (joc de cuvinte între denumirea veche a peliculei inflamabile de nitrat și veselia punkistă a creatorilor).
Filmul începe cu prezentarea la cameră, cu tot cu figuri și scheme, a unor băieți „de pe” cartiere, care își fac veacul pe lângă o dugheană de kebab ambalând motoare de scuter sau mimând mișcări de karate. Treptat, un fir narativ se distinge: suntem la câteva zile de sărbătoarea națională, iar băieții noștri se pregătesc să o facă lată.
Al doilea act al filmului se deschide pe întuneric, chiar pe 14 iulie. Aceiași băieți dau cu petarde și aprind mici focuri de artificii în plină stradă, într-o ambianță pirotehnic-dionisiană de cartier în plină vervă. La un moment dat, omul cu camera îi întreabă pe niște puștani – care sunt de origine maghrebiană – dacă știu semnificația zilei respective: în felul poticnit-fâstâcit, dar foarte hazliu și decomplexat în care răspund, filmul dobândește o dimensiune istorică fenomenală, care telescopează imaginea seculară a căderii Bastiliei și acest prezent post-colonial ca o doză de dopamină pură, complet refractar față de ceremonialul osificat. Muzical și imersiv, filmul arborează un vibe de zile mari, se construiește ca un fel de sărbătoare la comun, unde fiecare vine cu ce are; „autoreprezentare” pe bune (dacă ținem să fim pedanți), el e rodul unui atelier desfășurat în comunitate și, cu toate că începe ca o glumă (cine nu și-a filmat vreodată „tovarășii” de parcă erau mari vedete?), ajunge până la final să se simtă ca un gest pedagogic, preocupat de transmisia și evoluția în timp a unui ethos național. Efortul celor de la Film Flamme nu e doar imitare oportunistă a condiției proletare; e cinema născut la firul ierbii și menit să abolească distanțele dintre „noi” și „ceilalți”, cu camera pe post de device distractiv, de instrument de autocunoaștere, de unealtă politică.
Asemenea gesturi simple s-au dovedit profitabile pe tot cuprinsul festivalului. În competiția franceză, filmul câștigător al Paulinei Bastard, Bonne journée, ține în jur de 50 de minute și prezintă, în cadre preponderent lipsite de dialog, lucrători ai unui Emmaüs din Grenoble care recondiționează și expun diverse obiecte donate de cetățeni – de la o comică varietate de scaune (taburete de plastic, scaune de servit masa, jilțuri) până la articole vestimentare. Procesul e reflexiv: Bastard filmează angajații – majoritar de culoare – în cadrul unor sesiuni foto care îi surprind înconjurați de aceste obiecte îngrămădite democratic, sustrase vieților lor anterioare asupra cărora nu putem decât specula, ceea ce le conferă acestor protagoniști un fel de aură picturală: sunt ca niște regi și regine melancolici, tăcuți, domnind peste un regat-recuzită populat de fantome.
Travelogue-ul e un gen care se pretează acestor estetici bricolate, încropite, de tip asamblaj precar. Un astfel de film a triumfat în competiția internațională: Fuck the Polis, al cineastei portugheze Rita Azevedo Gomes, care a pornit la drum, în Grecia, alături de un mic cerc de prieteni, pentru a filma locuri fotogenice și nostalgii personale. Un film fără vreun real centru de gravitație, Fuck the Polis alătură cadre pitorești cu orășele văzute de pe mare, lecturi din Kavafis sau Keats, o întâlnire cu celebra cântăreață Maria Farantouri. Rezultatul e neconcludent, departe de vârfurile carierei cineastei (A portuguesa [2018] și A vingança de uma mulher [2012]), o punere laolaltă de cadre „poetice” fără cine știe ce inspirație, în speranța că vor da naștere unei scântei. Doar că scânteia nu apare: filmul rămâne rece și insuportabil de banal; după cum glumea un confrate critic de film, unicul său pretext pare să fie rambursarea costurilor acestei excursii grecești. În materie de jurnale de călătorie prin arhipelag, ne vom raporta în continuare la excelentul Trois jours en Grece (1991) al lui Jean-Daniel Pollet.
Un fel de travelogue este și No Title al marelui regizor libanez Ghassan Salhab, prezentat în secțiunea paralelă „Autres joyaux” – dar unul copleșit de durere și devastare. În acest film succint, de 40 de minute, alcătuit în bună măsură din travelinguri surprinse din mașină, cineastul trasează un parcurs dinspre suburbiile Beirutului spre sudul rural al Libanului, punctat de distrugere și moloz. Gestul lui Salhab e concret, sec: ne arată o realitate, un proces de doliu.
No Title – referință la recentul album de protest față de masacrul din Gaza al celor de la Godspeed You! Black Emperor – e cu adevărat o fereastră. Film procesual, el dezvăluie o țară mortificată, din mers; s-ar fi putut chema și „Către Sud”, precum filmul lui Johan Van der Keuken, dar orice aluzie cinefilă, aici, se simte ca o frivolitate, ca o demisie de la misiunea modestă a reportajului. Niciun briz-briz gratuit aici: între cele două mișcări ale filmului, Salhab își permite să includă câteva cadre nocturne, în care glasurile animalelor sunt înlocuite de zgomotul dronelor, sub clar de lună. Operațiune de montaj minimală, care nu înzorzonează și nu trișează – se naște din simpla observație a împrejurimilor. Cronicar al Libanului și al Orientului Mijlociu de trei decenii încoace, Salhab continuă o muncă crucială, o fidelitate față de teritoriu cuplată la o reală acuitate politică.
Tot despre doliu vorbește și Ignacio Agüero în explicit-intitulatul Cartas a mis padres muertos. Un film-eseu de factură (deja) clasică, lungmetrajul său împletește biografia tatălui și istoria națională a țării sale, Chile, care a trecut brutal de repede în anii șaptezeci dinspre utopia socială în brațele celei mai groaznice dictaturi. Tatăl lui Agüero a murit imediat după sosirea la putere a lui Allende – deci nu a mai prins nimic din lovitura de stat ulterioară și ororile de sub Pinochet, ca să nu mai vorbim de recentele proteste populare documentate altminteri și de un Patricio Guzmán în Mi país imaginario (2022). Agüero nu e chiar Guzmán – nu are capacitatea de extrapolare și vizionarismul acestuia –, dar desenează totuși o puternică constelație istorică la care participă arhiva propriilor filme de tinerețe, mărturiile muncitorilor epocii ca și florile care cresc astăzi în grădinița din fața casei. E un film în care lucrurile capătă coerență; se menține rugos și oarecum neașteptat în opțiunile sale compoziționale: un interviu lung, lung cu un prieten al tatălui său găurește, de exemplu, țesătura poetică de până atunci, ancorând filmul în planul istoriei trăite.
În fine, Vetre, pricaj sa mnom/Wind, Talk to Me al lui Stefan Đorđević îl prezintă pe regizor – care e și protagonist – întors în casa familială după moartea mamei sale. Îl așteaptă acolo bunicii, fratele, un câine adoptat după ce a dat cu mașina peste el și un proiect de film pe care se chinuie să îl termine. Filmul descrie acest proces de foc care e confruntarea pieptișă cu dispariția cuiva drag, dar o face printr-o mizanscenă senină și (poate prea) calmă, accentuând doza de umor delicat, de stângăcie inevitabilă a doliului, împreună cu căutarea unei liniști, a unei armonii. Deși foarte atent cu construcția filmului, Đorđević îi imprimă un aer de nedeterminare aproape documentaristă. Refuz să citesc detalii despre el, fiindcă simt că ar clarifica această zonă incertă care îl transformă în rod fericit al unui proces complex de ficționalizare a unor date reale, laolaltă cu scene improvizate și încurajarea accidentelor și a neprevăzutului.
În decizia sa de a reflecta evenimente actuale majore – crimele de război din Ucraina și Gaza, printre altele –, FIDMarseille s-a afirmat ca unul dintre festivalurile de film cele mai vocale și mai angajate politic, dispus să își modifice selecția în profunzime în numele solidarității tunătoare cu popoarele asuprite. Însă Vetre, pricaj sa mnom vine din cu totul alt spectru, cel al intimității discrete și al tragediilor individuale aflate la limita incomunicabilului: indiciul faptului că, departe de a ceda oricărui dogmatism, selecția a impus o linie radicală de cinema care transfigurează și acutizează lumea din jur atât la nivel macro, cât și microtextural. Festivalul nu e la capătul societății, ci chiar în miezul ei febril, renegociindu-se de la film la film.
Când am ajuns la festival, împrejurimile Marsiliei ardeau din cauza uscăciunii și a Mistralului. Deschiderea – care de obicei se ține într-un amfiteatru în aer liber, iar anul acesta a propus filmul Kontinental 25 al lui Radu Jude, omagiat printr-o amplă retrospectivă – a fost mutată indoor, ceea ce a scufundat lucrurile într-o atmosferă un pic apăsătoare. Geografia zonei, care cuprinde înălțimi spectaculoase, alei arse de soare și mărginite de chiparoși, precum și această mare în care se zice că a înotat, pentru a supraviețui, și Edmond Dantès, eroul păgubit și răzbunător din Contele de Monte-Cristo, e deopotrivă un laborator de forme, o provocare pentru cineaști și un semnal de alarmă. Încă din prima zi, FID a fost plasat – chiar de către Mama Natură, cum ar veni – sub semnul urgenței. În raportul lor dezvrăjit față de circuitele costisitoare ale industriei, mai toate filmele prezentate aici au încercat să fie demne de acest ideal.
Header image: Où sont nos feux d’artifices ?. Thumbnail image: Vetre, pricaj sa mnom.
Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.
Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.
