Yellow Cat – Vârstele inocenței | Festivalul Anonimul

13 August 2021

Festivalul Anonimul a inclus în competiția de anul acesta și „Yellow Cat”, recentul film al lui Adilkhan Yerzhanov, cel mai în vogă cineast kazah de la Darezhan Omirbaev încoace. Alegere inspirată și prilej de întâlnire cu o inteligență artistică singulară, care aici pare să își fi regăsit deplinătatea mijloacelor creatoare. Povestea unui cuplu de oameni care nu acceptă să lase fruntea jos, „Yellow Cat” este o mostră de romantism dezlănțuit care pretinde să ne arate, într-un gest ficțional de mare anvergură, posibilitatea inocenței ca leac pentru toate.

Semnele sclerozei invadaseră cinemaul lui Adilkhan Yerzhanov încă de la The Owners, proiectul pe care l-a regizat în 2014, adică acum multe filme. În fața lui Yerzhanov s-au deschis, odată cu acel titlu, două drumuri: cel al plasticianului, care promitea să-l poarte în miezul manierismului, și cel al povestașului, care promitea să ne arate dramele Kazahstanului ascuns. Pariu riscant al acestei răscruci de vânturi, pe care Yerzhanov l-a câștigat – atunci când nu l-a pierdut – mereu la limită, cu eforturi mari de a evita afectarea și izul de film festivalier. Din punctul ăsta de vedere, ultimul său film, Yellow Cat, e emblematic, căci ne dă din toate, cu pedala la podea. Poate tocmai de aceea – pentru că merge fără frâne și fără teamă – e și cel mai bun film al autorului de câțiva ani încoace.

Prima jumătate de oră prevestește ce-i mai rău. Yerzhanov obișnuiește să turneze mult, dar să inventeze puțin, astfel că opera sa e pândită de ticuri auctoriale, de faze pe care le-am mai văzut, de fraze pe care le-am mai auzit, de peisaje recognoscibile – aceleași împrejurimi aride ale satului Karatas – și dileme morale redundante. Polițistul corupt, aghiotantul neghiob și idiotul satului – stand-in-uri pentru injustiții greu de controlat – sunt figurile de bază ale acestui teatru uman în mizerie care pune de-o reprezentație chiar și când nu te-aștepți. Yerzhanov n-are nevoie de prea multe ca să muncească: interioarele sunt rare în filmografia sa, acesta preferând cerurile deschise și stepele virgine bătute de vânt, pe care le filmează în CinemaScop pur și dur. Câțiva oameni aruncați în aer liber și un conflict moral demn de tragedienii din vechime: de ajuns, oare, pentru cinema? Cert e că, în inima sa, Yerzhanov aduce cu un John Ford aterizat pe niște plaiuri vitrege, din care încearcă să extragă țițeiul unei mici comedii existențiale, unde legea trebuie să se găsească invariabil în mâna celui puternic. Dar pistolarii săi au prins plumb în picioare, iar caii și flintele au lăsat locul unor Volgi ruginite și unor pistoale care se descarcă accidental. 

Asta știam deja, mai ales din precedentul A Dark, Dark Man (2019). Asta am văzut și în prima parte a filmului. În aceste momente, avem de-a face, pe scurt, cu un cinema golit de substanță și atras de frumuseți superficiale, în care gagurile mărunte pun piedică unor compoziții prea riguroase, dar suma dă zero. De parcă pentru Yerzhanov ar fi mai importantă îmbrăcămintea personajelor sale – o cămașă galbenă și înflorată pentru Kermek (Azamat Nigmanov), o rochie albastră și vaporoasă pentru aleasa inimii lui, Eva (Kamila Nugmanova), ca să rimeze cu artefactele peisajului prăfuit – decât ce poartă acestea sub țeastă. Am simțit atunci cum căderea autorului kazah e irevocabilă și cum tablourile sale, de o paloare vermeeriană, sunt pe degeaba atât timp cât viața lipsește cu desăvârșire din mijlocul lor. Nimic nu mă pregătea pentru ce a urmat.

Yellow Cat
Yellow Cat

Căci dacă există un cinema de autor care, astăzi, ar trebui să ne pasioneze întâi și-ntâi, atunci este acela capabil să-și scuture pielea solzoasă de șarpe și să ne propună, pe nevăzute, o lume cu totul nouă. Priviți acest film care, printr-o mișcare de încheietură scenaristică, ne conduce din mijlocul celui mai crud cinism înspre zorii luminați ai celei mai pure inocențe. Ocazie numai bună de a ne reaminti că Yerzhanov e genul de cineast care pare aterizat în lumea noastră din întâmplare, petrecându-și veacul testând alternative posibile la ea și scormonind în deșeurile pe care aceasta le produce, în căutarea unor miracole profane. Cum ar veni, în cinemateca sa intimă stau, la loc de cinste, atât westerner-ii, cât și Chaplin, ilustrul vagabond cu suflet mare.

Kermek este un ins simplu, călcat în picioare de toți. I se spune să sape o groapă, iar el o sapă fără să crâcnească și fără să privească cadavrul suspect care e aruncat în ea. I se spune să prindă un rău-platnic care încurcă socotelile mahărului local, și acesta trece imediat la treabă. Dar totul se schimbă atunci când o întâlnește pe Eva, o prostituată căreia îi propune, într-un gest necugetat, să construiască alături de el un cinematograf, iar fata acceptă. E momentul în care lumea lui Kermek începe să fie, cum se spune, populată pe interior. Așa pătrunde inocența în lume – când în corpul cel mai mortificat prinde să lumineze scânteia copilului rătăcit. Cei doi se angajează prin urmare într-o splendidă cavalcadă până departe de lume care are mai puțin din Bonnie & Clyde și mai mult din Taxi Driver: puterea lor este aproape divină. Sună a déjà-vu, și-ntr-un fel așa și trebuie, căci lumea lui Yerzhanov ajunge până la noi nu în stare pură, ci trecută prin digestia acidă a memoriei cinefile, care o sublimează la tot pasul, reducând-o la stadiul unui soi de abecedar al gesturilor glorioase. Când dansează, omul nostru e ieșit din Gene Kelly, iar când ține pistolul, din Jean-Pierre Melville. Yerzhanov nu filmează lumea așa cum e ea, ci lumea așa cum și-o amintesc cinefilii la capătul unei nopți de binge watching.

După ce, în filme precum The Plague at the Karatas Village (2016), Yerzhanov a dat semne că e cel mai aluziv cineast cu putință, inventând câte un gag pe post de substitut al fiecărui spasm existențial, acum kazahul pare să fi ajuns în zona unde nu mai are rost să ne ascundem. Cinismul societății care înfulecă toate idealismele care țin oamenii în picioare, înlocuindu-le cu corupție (administrativă și metafizică), e eternul inamic declarat al acestei viziuni de autor. Necazul e că, adesea, granița între denunț și complicitate era prea fină, iar regizorul se contamina cu virusul pe care pretindea că-l combate. Nu e cazul aici, când antidotul este prea puternic: niciodată n-am mai văzut la Yerzhanov o afirmare atât de arzătoare a credinței în utopie. Există o scenă fabuloasă, demnă de burlescul de pe vremuri, în care Kermek reazemă o masă de un perete pe care stau desenate o sticlă de vin și două pahare, apoi se însărcinează să „toarne”, să „ciocnească”, să „deguste” în prezența iubitei sale: gesturile sunt la locul lor, mai rămâne doar să crezi. Kermek s-a emancipat de statutul omului de paie, devenind un personaj integru, capabil să spargă barierele ficțiunii și să-și construiască propria realitate de la zero. Uneori nici nu-i nevoie de mai mult pentru ca un film să atingă, în sfârșit, clipa de grație.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Critic de film și jurnalist; scrie săptămânal în Scena9 și bilunar în Dilema veche. Studiază teorie de film în Paris. La Films in Frame, Victor prezintă Kinostalgia - o rubrică lunară despre filmul de patrimoniu