Există un firesc ademenitor în filmele Miei Hansen-Løve, o predispoziție pentru a spune povești care par să nu merite efortul. Chiar și în cazul personalităților asupra cărora și-a oprit la răstimpuri atenția – ilustrativ pentru cazul ei, niște personalități de plan doi: un producător de film, un DJ local, un scriitor de nișă –, ceea ce a contat întotdeauna a fost acest element de „ca noi”, deșurubarea lor de pe orice soclu și transferul fără trântă într-o sufragerie sau într-un parc, acolo unde fiecare putea redeveni, după titlul unuia dintre filme, „tatăl copiilor mei”. E greu să-mi imaginez gen cinematografic mai străin de Mia Hansen-Løve decât filmul istoric: în opera ei totul se desfășoară într-un prezent solid, fără reziduu nostalgic, adesea proiectat înspre ce va să vină: „viitorul” (alt titlu), un de-azi-înainte care lasă în urmă doliul (moartea e spectrul constat al acestor filme) pentru a îmbrățișa mica aventură ce se așterne în față (o relație de dragoste, o rutină stabilizantă). Astea fiind spuse, nu vorbim aici de filme prea optimiste, care să cânte laudă zilei de mâine, căci adesea noua provocare ascunde o fundătură, dacă nu chiar un regres – dar se găsește mereu o consolare modestă, o împăcare cu soarta, o rezoluție oricât de fragilă, care transformă experiența acestor filme într-un act seren și tonic.

Victor Morozov

+ posts

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.

This author does not have any more posts.