Oameni ca noi

22 Octombrie 2022

Există un firesc ademenitor în filmele Miei Hansen-Løve, o predispoziție pentru a spune povești care par să nu merite efortul. Chiar și în cazul personalităților asupra cărora și-a oprit la răstimpuri atenția – ilustrativ pentru cazul ei, niște personalități de plan doi: un producător de film, un DJ local, un scriitor de nișă –, ceea ce a contat întotdeauna a fost acest element de „ca noi”, deșurubarea lor de pe orice soclu și transferul fără trântă într-o sufragerie sau într-un parc, acolo unde fiecare putea redeveni, după titlul unuia dintre filme, „tatăl copiilor mei”. E greu să-mi imaginez gen cinematografic mai străin de Mia Hansen-Løve decât filmul istoric: în opera ei totul se desfășoară într-un prezent solid, fără reziduu nostalgic, adesea proiectat înspre ce va să vină: „viitorul” (alt titlu), un de-azi-înainte care lasă în urmă doliul (moartea e spectrul constat al acestor filme) pentru a îmbrățișa mica aventură ce se așterne în față (o relație de dragoste, o rutină stabilizantă). Astea fiind spuse, nu vorbim aici de filme prea optimiste, care să cânte laudă zilei de mâine, căci adesea noua provocare ascunde o fundătură, dacă nu chiar un regres – dar se găsește mereu o consolare modestă, o împăcare cu soarta, o rezoluție oricât de fragilă, care transformă experiența acestor filme într-un act seren și tonic.

Cu Un beau matin, cineasta a făcut un pas în spate de la experimentul transnațional care a purtat-o recent în India (Maya, 2018) și în Suedia, de fiecare dată cu rezultate – după mine – amestecate. Ceva mă jenează deopotrivă în acest minimalism al „oamenilor ca noi”, pe care îl stăpânește abil, și în ocolurile sale cinefile și ușor didactice, ca în precedentul Bergman Island (2021), care în ochii mei – un non-bergmanian asumat – n-a funcționat deloc pe plan emoțional, adică tocmai acolo unde aceste filme ar trebui să încaseze cecul cel mare. Acest pas în spate, deci, e doar aparent, fiindcă se întoarce la un brio regizoral consacrat, dar am impresia că nu rezolvă problema – nu o scoate pe regizoare dintr-un spațiu de joc confortabil și franco-francez al „filmului în plus”, dator să bătătorească un teren deja bătătorit. Full disclaimer: îmi place ce face Mia Hansen-Løve și mereu îi aștept filmele cu un entuziasm abia mascat, care-mi aduce în minte liceul, ca și senzația de odinioară că aș vrea să locuiesc într-o asemenea poveste – că profesorul, studentul, fostul prieten, cu toții îmi sunt pe deplin accesibili, îi cunosc deja. Dar nu mă pot abține, fie și doar de ochii lumii, să nu aduc acest mic amendament: oare doar asta e cinemaul – prilej de identificare pentru clasa (și gustul) de mijloc? Oare nu cumva găsim și aici o stagnare a bagajului de posibilități artistice, ca un fel de comfort food al cinefiliei pariziene?

Un beau matin
Un beau matin

Las întrebarea deschisă și trec direct la Un beau matin, filmul ce readuce în prim-plan câteva elemente familiare ale acestei cariere: profesorul studios și pedant (Pascal Greggory), aflat acum într-un simptomatic stadiu de degradare, datorat unei boli neurodegenerative; protagonista în ușoară derivă (Léa Seydoux), parte a unui middle class care nu se descurcă grozav, dar nici nu se plânge peste măsură, ci, vorba francezului, fait aller; partenerul distant (Melvil Poupaud), care vine și pleacă și iar vine, bulversând lucrurile aproape masochist etc. Cu alte cuvinte, doi actori rohmerieni chemați să învăluie actrița chintesențială a cinemaului francez de autor contemporan, contrariind-o în fel și chip, unul cu boală și durere, altul cu iubire (și durere). E un unghi de intrare în materie interesant: o femeie nevoită să trăiască, simultan, un doliu prospectiv (golirea apartamentului, abandonul bibliotecii tatălui) și o iubire deloc ideală (partenerul e căsătorit), sperând să scoată din aceste cioturi de experiență un întreg, ceva care să-i dea rotund. Normalitatea vieții e orizontul ultim al acestei narațiuni, ceva exemplificat admirabil de Nicole Garcia în rolul unei foste soții pline de dârzenie; un orizont devenit, pe de altă parte, înspăimântător de abstract pentru tatăl interpretat cu mare delicatețe de Pascal Greggory, copleșitor ca un star burlesc delirant și defect, intrat pe un teren ontologic numai de el știut.

Tonul reținut al filmului, care nu face caz de nimic, ci doar continuă, e ceea ce generează confuzie. De unde și plăcerea unor mici explozii de proastă-cuviință (preferatul meu: când, jucând scrabble cu familia și gândindu-se tot mereu la iubitul ei, eroina noastră se-amuză să separe pe rastelul ei de litere cuvintele „SEX” și „BITE”, o perversitate lejeră ca un vin spumant), explozii care denotă arta unei priviri încă imune la –ismele schematizante ale zilei, dar dornice, în schimb, să descrie reliefat, să se amuze la inconsecvența de caracter, să stea cât mai departe de lozincile pe două picioare. Pentru cine a urmărit-o pe Mia Hansen-Løve din anii acelui măiastru Père de mes enfants (2009), Un beau matin ajunge la noi astăzi, într-un 2022 atât de zbuciumat, cu calmul unui tovarăș din generală, care știe cum să te ia în ciuda distanței și a blank-ului instalat între voi de atunci. Sunt puțini cineaști care să mai garanteze această experiență acum – ca un refugiu intim și neproblematic, surprinzător de statornic în ciuda timpului –, și de aceea cred că filmele lor au ceva cu adevărat terapeutic. Folosesc termenul fără vreo nuanță peiorativă din zona de self-help: privindu-le, ceva din vechiul „eu”, pe care îl credeam demult uitat, e liber să iasă la suprafață din nou. Printre multe altele, cinemaul înseamnă și asta.

Un beau matin va rula în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest pe 22 și pe 30 octombrie.

 



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Critic de film și jurnalist; scrie săptămânal în Scena9 și bilunar în Dilema veche. Studiază teorie de film în Paris. La Films in Frame, Victor prezintă Kinostalgia - o rubrică lunară despre filmul de patrimoniu