Un TIFF altfel

19 August 2020

A fost o ediție stranie a Festivalului Internațional de Film Transilvania de la Cluj-Napoca. Mutat din mai-iunie la început de august, cu proiecții exclusiv în aer liber (peste 230, față de 400 în 2019), ferite de ploaie, şi cu măsuri speciale de siguranţă şi protecţie atent respectate, TIFF 2020 a însemnat nu doar un număr mai mic de filme (în jur de 150, comparativ cu peste 200 de obicei), dar și mult mai puțini invitați din afara țării. 

S-a simțit și absența vedetei străine care aducea doza necesară de glamour și atrăgea atenția mass-media – acel cineast celebru care primea premiul pentru întreaga carieră. A apărut în schimb scandalul declanșat de intervenția lui Cristi Puiu de dinaintea premierei cu Malmkrog, singurul incident care a făcut să se vorbească despre TIFF în afara bulei de cinefili, și încă într-un mod exagerat.

O să încep, așadar, cu elefantul din cameră, pe care am evitat să îl comentez până acum, asta și pentru că Facebook-ul nu este locul ideal. Am fost la respectiva proiecție, iar întâmplarea a făcut că, la intrarea în spațiul unde a fost arătat filmul, o frumoasă şi generoasă curte din complexul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară, l-am văzut pe Cristi Puiu discutând cu voluntarii sau cu echipa responsabilă de spațiu. 

Se vorbea, evident, despre mască: regizorul întreba dacă chiar e nevoie să o poarte la scurta introducere pe care urma să o facă. Am prins doar asta, dar e clar că discuția a fost mai lungă și probabil tensionată, pentru că proiecția a întârziat. În cele din urmă, Cristi Puiu a venit lângă ecran, cu masca în mână (în fața a sute de oameni care purtau disciplinat mască) și aparent iritat de ce se întâmplase, și au urmat acele declarații comentate de toată lumea, și la care am asistat din primele rânduri. 

Mi s-a părut un spectacol emfatic şi dizgrațios (începând cu felul în care i-a cerut băiatului de la tehnic să lase microfonul jos și terminând cu vorbele aruncate moderatorului, și anume că va merge în mâini dacă asta îi vor solicita autoritățile, doar pentru că acesta l-a îndemnat în debut să își pună masca). Iar comparația între o pretinsă insubordonare față de măsurile de acum ale puterii și Revoluție a fost complet deplasată şi jignitoare pentru memoria victimelor din Decembrie 1989. 

La toate astea s-au adăugat incoerența și ambiguitatea discursului său (inclusiv felul de a pronunța accentuat „pandemie”, lăsând de înțeles că ar fi vorba de o exagerare), așa că nu e de mirare avalanșa ulterioară de reacții pro și contra, întinsă pe câteva zile. Fani vechi sau susținători de conjunctură (inclusiv oameni care nu ar înțelege nimic din filmele sale, dar care acum neagă gravitatea crizei declanşate de coronavirus) i-au luat apărarea cu înverșunare, fără un minim simț critic și fără a ține cont de situația dificilă prin care trecem. De partea cealaltă, unii detractori s-au folosit de prilej chiar pentru a-i ironiza filmele (inclusiv din cauză că ar fi lungi) sau pentru a cere boicotarea lor – o prostie. 

Cred că toată situația ar fi putut fi evitată dacă Puiu ar fi fost însoțit la proiecție de la început de cineva din conducerea festivalului – a fost o scăpare organizatorică pe care echipa TIFF a încercat să o remedieze la final, când au venit la discuție atât Mihai Chirilov, cât și Oana Giurgiu. 

Cât despre Malmkrog, acum, înaintea unei cronici pe care vreau să o scriu abia după o nouă vizionare, aș zice doar că filmul nu a fost deloc avantajat de o astfel de proiecție – în aer liber, pe scaune de plastic inevitabil incomode și târziu în noapte. Este, cu siguranță, o propunere ambițioasă și extrem de solicitantă. Însă, pentru un film care se revendică, indirect, de la tradiția operelor cinematografice cu teme abisale, care discută nici mai mult, nici mai puțin, starea spirituală a omului și situația omenirii (folosind ca pretext un text de acum mai mult de un secol), este neașteptat de închis în sine și de autosuficient. Aș înclina să îl văd mai mult ca o demonstrație de forță și de autoritate. E drept, pasionantă și stimulantă de multe ori, dar și vanitoasă – fapt care mi se pare a fi în contradicție cu discursul de artist credincios pe care îl practică Puiu şi care se presupune a fi unul generos, nu intimidant.

Malmkrog a fost, cu certitudine, unul dintre punctele de atracție de la TIFF. Spre deosebire de alți ani, ediția din 2020 nu a permis decât o proiecție pe seară (sau două pentru cei dispuși să stea la film mult după miezul nopții, categorie din care nu fac parte decât excepțional). Așa se face că nu am văzut toate filmele în premieră din selecția de titluri românești, una care a fost dominată de documentare. Cele mai stimulante mi s-au părut demersurile foarte personale din documentarele Delta Bucureștiului, de Eva Pervolovici, și Casa cu păpuși, de Tudor Platon. Am apreciat în special libertatea lor formală.

De reținut mai sunt și alte două documentare, ceva mai impozante, arătate pentru prima dată în România la TIFF: Acasă, de Radu Ciorniciuc, care a fost desemnat câștigător al secțiunii Zilele Filmului Românesc, și Lemn, de Monica Lăzurean-Gorgan, Michaela Kirst și Ebba Sinzinger. Dintre documentare, nu am văzut Totul nu va fi bine, de Adrian Pârvu și Helena Maksyom, câștigător al premiului FIPRESCI, și Așteptați răspunsul operatorului, de Pavel Cuzuioc. La capitolul ficțiune, am ratat Și poate mai trăiesc și azi, de Tudor Cristian Jurgiu, și Început, de Răzvan Săvescu. Iar Și atunci… ce e libertatea?, de Andrei Zincă, și 5 minute, de Dan Chișu, sunt filme modeste.

Dintre filmele văzute strict la TIFF (adică excluzându-le pe cele câteva bifate înainte de festival și care au făcut de asemenea parte din program),  mi-au plăcut incisivitatea și amestecul de dezinvoltură narativă și greutate a subiectelor din There Is No Evil, lungmetrajul cu care iranianul Mohammad Rasoulof, un regizor extrem de incomod pentru regimul din țara sa, a obținut Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin la începutul anului. Memorabilă a fost o altă proiecție din Piața Unirii, cu La Dolce Vita în versiune restaurată, singurul film pe care l-am revăzut din binevenita retrospectivă Federico Fellini pe care i-a dedicat-o TIFF marelui regizor italian în anul în care se sărbătorește un secol de la nașterea sa.

Obişnuit să alerg la câte patru-cinci filme pe zi, acum a fost greu să aleg doar un singur titlu pe seară (câteodată două) din cele peste zece proiecţii în paralel în diverse spaţii open-air. Mărturisesc că unul dintre criterii a fost şi apropierea locului de proiecţie de centrul oraşului – din fericire, cele mai multe spaţii au fost în zona centrală.

Aşa se face că în primele zile am văzut câteva filme din secţiunea Fără limită (dedicată în mod tradiţional titlurilor şoc), probabil mai multe decât aş fi ales de obicei, la o ediţie normală. Am reţinut în special The 20th Century (2019), debutul regizorului canadian Matthew Rankin – am apreciat excentricitatea sa stilistică şi bizareria sa narativă.

Deşi impresionante vizual şi cu teme importante (războiul şi crimele), Atlantis (2019), al ucraineanului Valentin Vasianovici, şi The Painted Bird, al cehului Václav Marhoul, ambele tot din secţiunea Fără limită, fac parte dintr-un tip de cinema care vrea în primul rând să şocheze şi al cărui formalism nu lasă loc pentru mari revelaţii.

Dintre cele 12 titluri din competiţie, la Cluj-Napoca nu am ajuns decât la Patrick (r. Tim Mielants), un banal film belgian care atrage atenţia doar prin faptul că povestea are loc într-o tabără pentru nudişti, dar care a obţinut premiul de regie (împărţit cu The Cloud in Her Room, al regizoarei chineze Zheng Lu Xinyuan). Ceva mai ofertant a fost rusescul Fidelity, de Nigina Saifullaeva, pe care îl văzusem însă înainte, la Festivalul de la Rotterdam, şi care la TIFF i-a adus actriţei Evgenia Gromova premiul pentru cea mai bună interpretare (juriul a fost format din producătoarea Ada Solomon, regizoarea Adina Pintilie, actorul András Hatházi, dramaturgul Csaba Székely și scriitorul Philip O Ceallaigh). Am ratat marele câştigător, Babyteeth, al regizoarei australiene Shannon Murphy, dar mizez pe recuperarea lui într-o sală de cinema la un moment dat, pentru că este distribuit în România de Bad Unicorn.  

Din secţiunea de filme maghiare, Eden (2020), de Ágnes Kocsis, promitea foarte mult (îi ştiam scenariul, pentru că am fost în comisia de la CNC când a obţinut finanţare, în 2016, şi mi se păruse inedit), însă am fost uşor dezamăgit. Povestea unei femei care trebuie să trăiască în izolare deoarece, în mod misterios, este alergică la poluare, substanţe chimice sau unde radio, filmul se concentrează prea mult pe relaţia protagonistei cu medicul cu care face terapie, şi prea puţin pe ce ar fi putut oferi contactul ei cu exteriorul şi pe aspectele ştiinţifice. 

Locul în care l-am văzut (terenul de sport al Liceului „Apáczai Csere János”) a fost unul dintre puţinele spaţii în care nu a existat un echipament DCP, ceea ce înseamnă că şi calitatea proiecţiei a fost mai slabă. Imposibilitatea de a folosi sălile de cinema gata echipate şi nevoia de a găsi cât mai multe spaţii exterioare propice pentru a proiecta filme cu sute de scaune aşezate cu distanţare şi fără a deranja eventuali locatari din apropiere au îngreunat misiunea festivalului de a oferi de fiecare dată cele mai bune condiţii de proiecţie, ca până acum.

Gala de premiere
Gala de premiere

Gala de închidere, organizată în Piaţa Unirii, a fost, inevitabil, mai puţin spectaculoasă. A fost totuşi marcată de scurtul moment muzical al Marinei Voica, o artistă de peste 80 de ani a cărei energie a reuşit să dinamizeze evenimentul, de protestul din exterior al unui grup de actori independenţi din Cluj-Napoca şi de acordarea Premiului de Excelenţă actriţei Maria Ploae, susţinută şi filmată cu telefonul din public de soţul ei, regizorul Nicolae Mărgineanu.

Am plecat de la ediţia a 19-a a TIFF cu regretul că nu am putut vedea mai multe filme şi că nu am putut intervieva invitaţi străini, dar şi cu bucuria de a revedea, totuşi, mulţi prieteni şi cunoscuţi din cinematografia română. Am remarcat eficienţa echipei de organizare şi am rămas uluit, din nou, de cât de numeros este publicul cinefil din Cluj-Napoca – la fiecare film la care am fost erau zeci sau sute de oameni, în condiţiile în care în fiecare seară aveau loc peste 10 proiecţii în paralel. Potrivit festivalului, filmele au atras în acest an 45.000 de spectatori, o cifră impresionantă.  

Ionut Mares Ionut Mares
Jurnalist şi critic de film, colaborează cu multiple festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame scrie materialul bi-lunar de marți - Emerging Voices.