Două filme românești la Berlinale – De capul lor
S-ar putea să sune surprinzător, dar atât revenirea lui Paul Negoescu, cât și cea a lui Tudor Cristian Jurgiu au mai multe în comun decât ar reieși la un prim survol: sunt filme îmbălsămate în lumi de tip bulă, fără părinți, unde copiii și adolescenții sunt lăsați de capul lor. Chipurile tinere, toate descoperiri fantastice ale ambilor regizori, schimbă puțin paradigma și-așa îmbătrânită și pietrificată a filmelor Noului Val (și a ecourilor noului val, care nu se mai sting), lăsând la vedere o plăcere molipsitoare de a trăi și a fi cu ceilalți. De Capul Nostru este prezent la Berlinale în secțiunea Forum, dedicată filmelor de autor; Atlasul Universului rulează în cadrul secțiunii Generation Kplus, dedicată filmelor pentru copii.
De capul nostru (r. Tudor Cristian Jurgiu) – Exploratori triști
Cel de-al treilea lungmetraj al lui Tudor Cristian Jurgiu e un coming-of-age insolit, în sensul în care traseul transformativ al protagoniștilor săi e în mare parte peter-panizat; forțați prematur să-și poarte singuri de grijă, copiii n-au cum să mai ia adulthood-ul în serios. Jurgiu îi surprinde meditativ, bucolic, melancolizat; acești adolescenți, cu chipurile inundate în lumină, filmați foarte dreamy de Andrei Butică, ba înlăcrimați de propria tristețe, ba alunecoși ca peștii, n-au niciun deadline de trecut, nicio probă de maturizare, ci se scaldă într-o viață marcată de solitudine.
Flavia (Denisa Vraja) și Luca (Vlad Furtună), doi liceeni rătăciți cu părinții plecați în străinătate, cu care mai întrețin legătura doar telefonic și ale căror urme fizice lăsate în lumea copiilor sunt placajele caselor nefinisate, își alină rănile și-și petrec zilele (dar mai ales nopțile) hălăduind în gașcă cu alții (ca ei sau nu, deși pare că în mare parte vorbim de o generație de adolescenți lăsați de capul lor). Punctul de stație ales de Jurgiu e și el interesant: sondează printre personaje ca un peștișor plutitor, fără a le înțelege sau chestiona intențiile; filmul e dedramatizat și în mare parte pur ilustrativ, personajele nu evoluează sau involuează, ci pur și simplu viețuiesc, aglutinându-se unii în ceilalți ca un grup de exploratori triști. Flavia și Luca, dar și sora mai mică a lui Luca (Mara Diaconu-Ducica, minunată) mai primesc în locuință doi rătăciți de-acasă, frate și soră, ale căror intenții nu se clarifică nicicum, dar pentru care, măcar pentru două zile, le vor servi ca figuri cvasi-parentale. E neclar nici cum au apărut ei și nici unde se îndreaptă, dar se simte în permanență o neliniște legată de prezența lor, ușor nepământeană (în egală măsură solară, în joculețele lor de copii, cât și aluziv-tenebroasă, când sora lansează ipoteza că și-ar fi omorât părinții).
Jurgiu pare să-și fi forjat un propriu macrocosm în spiritul lui El Auge Humano (r. Eduardo Williams, 2017). Ca la Williams, e o țesătură anxios-miraculoasă a vieții, prinsă în mreje păianjenești; personaje buimăcite care iubesc neîndoios, care se bucură de micimea vieții. În orașul acesta nu-s oameni, nu-s adulți, doar înșiruiri fantomatice de clădiri goale, scări de bloc neonizate. Legătura cu adulții, singurii care-ar putea sparge iluzia și risipi aburul, se petrece exclusiv prin intermediul internetului și a tehnologiei. Aici, mamele și tații sunt substituiți de frați care-și pasează unii altora forme surogat de autoritate; dar și ele-s doar forme de joc și joacă. Jurgiu își alege un timp și-un spațiu nedefinite cu claritate, cel puțin anacronice (singura ancoră de prezent ar fi folosirea fugitivă a tik-tok-ului). Se folosește intensiv de o muzică imbibată în nostalgie a Margaretei Pîslaru, a coloanei sonore fantasmatice semnate de Marco Biscarini și Mihai Ghiță. De capul nostru se bazează pe o sensibilitate old-school care nu-i străină de celelalte filme ale lui Jurgiu; ea derivă din povești nemuritoare, basme, magie. Mărturia maturizării propriu-zise se petrece în peșteri, tufișuri sălbatice, cu ei dormind claie peste grămadă, semn că doar lichenii și fiarele pădurii le mai seamănă cu adevărat.
Atlasul Universului (r. Paul Negoescu) – Umanism à la De Sica pe fundal magic
Atlasul Universului, noul film al lui Paul Negoescu, scris împreună cu Mihai Mincan, urmărește un unic personaj, care-n mare parte are un traseu recognoscibil, de basm. Nu-i neapărat povestea unei maturizări, dar e efectiv o ieșire în lume, o ieșire în afara lumii, un contact nemărginit cu greutățile vieții, pe care personajul le are înainte de vreme. La fel ca la Jurgiu, Filip (Matei Donciu, memorabil și aproape bressonian) străbate păduri, șosele goale, sate bătrânești la marginea civilizației, în încercarea de a-și cumpăra pantofi de fotbal, după ce tatăl lui îl lasă să plece singur, preferând să rămână cu tovarășul de pahar.
Adidașii din picioare, singurii pe care Filip îi are, găuriți și tociți, vor suferi într-o singură zi mai multe tentative de peticire, toate caraghioase. Încălțările sunt un țel care, deși pare inițial să se împlinească, capătă o alură intangibilă de fata morgana; după ce-i cumpără, constată că are doi pantofi de același fel. De aici, Filip va pleca, tot singur, cu obiectul dezvrăjirii sale, niște pantofi cenușărești a căror pereche trebuie căutată. În simplitatea lui aparentă, Atlasul Universului izbutește foarte multe lucruri – e un umanism à la De Sica infuzat cu magie, e o frescă a copilăriei anilor 2000 plină de madlene peticite frumos, dar și de o reverență față de chipurile și viețile provincialilor, altminteri vizualizate din ce în ce mai problematic la noi (vezi cazul lui Trei kilometri până la capătul lumii, de pildă). Paul Negoescu e un cineast foarte atent la lucrurile astea, iar imaginea Anei Drăghici e și ea abil conectată la mediu, fără a transforma precaritatea în exotizare forțată; e nostalgia după o viață trăită în afara tehnologiei, o viață de șotron, de umblat după mingea pierdută în curțile vecinilor.
Și aici intuim că e vorba de povești nemuritoare – o serie de întâlniri care au o alură miraculoasă, de tip wishful thinking, ca la Veronica (r. Elisabeta Bostan, 1972), la care se adaugă muzica duios-onirizată a lui Marius Leftărache și apariția fulgurantă a unor personaje încărcate cu mister (cerșetorul din pădure, cu măgarul lui pe care-l dă drept zebră, și căruia îi vorbește ca unui partener). Mă încântă această formă de cinema, mai ales că e adresată în speță copiilor, asaltați în permanență de forme agresive de audiovizual, cinema maximalist îmbibat în concluzii cel puțin tulburi și așa mai departe. Văd aici o întoarcere la formele clasicizate, non-demonstrative de a face film; pentru vremurile pe care le traversăm, ăsta-i cu adevărat un lucru remarcabil.
Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.
Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.