Între 6 și 11 noiembrie 2018 a avut loc cea mai recentă ediție Docuart, iar povestea, începută în 2012, a crescut în fiecare an precum altele în zece.

Îmi declar și îmi declam sentimentele față de multe evenimente cinematografice românești, cu o puternică înclinație spre cele care se numesc sau radiază dinspre TIFF (lucru justificat și de cei 13 ani petrecuți în Cluj Napoca, unde mai pui și cei 6 în care, zi după zi, mai bine de o săptămână, cunoșteam și recunoșteam fiece colțișor din cinematografele implicate – și apoi a început „Aventura Lună Plină”), însă există câteva evenimente care se petrec în capitală și pe care le plasez sus, sus de tot într-un clasament personal cât se poate de obiectiv, dar și justificat. Festivalul de film documentar Docuart se numără printre ele; între 6 și 11 noiembrie a avut loc cea mai recentă ediție, iar povestea, începută în 2012, a crescut în fiecare an precum altele în zece.

De Docuart se întâmplă să fiu legată și prin muncă: la ediția anterioară am fost voluntar și am avut ocazia să văd cum se întâmplă lucrurile și în culise, departe de confortul scaunelor de cinematograf. Că veni vorba de scaune, știți, oare, cât durează să acoperi toate locurile din sala de la MȚR cu minunatele plăsuțe de pânză ale festivalului? Dar mai știți ceva? Fiecare cută de pânză netezită s-a compensat prin clipele petrecute alături de oamenii fantastici, cu un zel și o energie de invidiat, care organizează cap-coadă festivalul: echipă, voluntari, invitați.

Autoportretul de pe pagina Docuart prezintă festivalul drept „(…) un fenomen care și-a propus să aducă documentarul în atenția oamenilor, făcând dovada încărcăturii sale autentice și ale adevăratelor povești de viață nescrise, surprinse de camerele de filmat.” Totuși, din program nu au făcut parte exclusiv filme, fie de scurt- sau de lungmetraj. Pe 8 noiembrie, la Veranda Mall, Dorin Moldoveanu a împărtășit participanților la un atelier de VR Cinema din vasta sa experiență, iar pe 9 noiembrie, istoricul Alin Ciupală a susținut un masterclass la Știrbei Center, unde a încercat să înțeleagă și să interpreteze implicațiile și impactul documentarului în memoria individuală și colectivă românească. Acest al doilea eveniment a fost urmat de unul dintre momentele de top ale festivalului: o dezbatere cu titlul „Terapia prin documentar”, moderată de regizoarea Mirona Radu, în care s-a analizat rolul de vindecare pe care îl poate căpăta acest gen. Dacă vă interesează câtuși de puțin documentarele, ați remarcat, cu siguranță, că perspectiva terapeutică joacă, de multe ori, un rol crucial în abordarea regizorală/scenaristică.

Festivitatea de premiere s-a „lăsat” cu surprize

Fiind un festival cu juriu și cu premii, Docuart și-a ales câștigătorii și în această ediție. Surpriza a reprezentat-o chiar marele premiu, dobândit de Nunta anului – film realizat în 2017 de către Ban Jozsef, care semnează atât regia, cât și montajul și scenariul. A fost prima dată când filmul câștigător al marelui premiu a pășit pe cea mai înaltă treaptă a podiumului direct din secțiunea studențească.

Am reușit să mă întâlnesc cu tânărul regizor într-o seară în care ne pierdusem amândoi în traficul bucureștean și ne-am luptat încă un sfert de oră să găsim niște locuri înghesuite într-un McDonald’s (notă: nu încercați să faceți interviuri într-o locație similară, veți avea multe obstacole de depășit). Născut la Sfântul Gheorghe, Joszef a prezentat Nunta anului la absolvirea cursurilor Universității „Sapienția” (Cluj Napoca).

Ai lucrat cu o echipă la realizarea filmului?

Am petrecut cam o lună și jumătate în Țara Oașului, unde a fost realizat, și am lucrat singur, iar în ultimele două săptămâni a venit un coleg să mă ajute, mai mult cu organizarea, și apoi am lucrat împreună și la post-producție.

Nu a fost greu să lucrezi singur?

Știi și tu că un film de licență nu are un buget foarte mare, așa că a trebuit să mă descurc singur.

Filmul a avut premiera la festivalul Astra, de la Sibiu (n. red.: 15-21 octombrie 2018). S-a bucurat de o primire călduroasă. Aici, ai câștigat marele premiu – te așteptai?

Nu, deloc. Am filmat cu telefonul, în condiții dificile, și nu am crezut că va ajunge să ia premii la festivaluri.

Ban Joszef se declară interesat de tema migrației; de aici a pornit documentarea sa. A petrecut perioade pentru cercetare și în județele Vaslui sau Harghita, dar s-a oprit asupra Țării Oașului. În cele 18 sate pe care le-a străbătut, majoritatea oamenilor lucrează în străinătate, iar regizorul a fost impresionat de „casele mari și goale” ale celor plecați.

Cum ai reușit să te integrezi în viața oamenilor de acolo?

Greu. Comunitatea este închisă, membrilor ei le place să își demonstreze avuția, însă nu sunt comunicativi. În rest, totul este ca un „secret deschis”: toată lumea știe despre ce este vorba, însă nimeni nu se exprimă fățiș. Am reușit, în final, să mă împrietenesc cu niște oameni, și ei mi-au povestit cum stau lucrurile.

Ai ales să filmezi în limba română, deși limba ta maternă este maghiara. Cum a fost experiența pentru tine?

Să stăm așa, de vorbă, față în față, nu e atât de greu, fiindcă ne înțelegem. Mai greu a fost să mă împrietenesc cu ei.

Tânărul regizor a depus „muncă de convingere” cu protagoniștii documentarului, explicându-le că nu dorește să prezinte viața lor ca pe o parodie, ci să ridice probleme reale ale comunității. Vorbește cu drag despre unul dintre personaje – Remus, fotograful – pe care l-a impresionat mult produsul final și care urmărește ce se întâmplă mai departe cu Nunta anului.

Care sunt planurile tale de viitor?

Am câteva idei, însă trebuie să văd cum le voi pune în practică.

Ai și un job legat de industria cinematografică?

Da, lucrez în editare. Îmi place, însă știi cum e: uneori primești materiale foarte bune, alteori, nu într-atât… așa că sunt multe provocări.

Cum ți se pare publicul român de film documentar?

Filmele documentare sunt bine primite peste tot, însă vin în continuare puțini spectatori. Nu cred că au același impact ca filmele de ficțiune și, deși filmul meu a fost și în deschiderea festivalului „Culese din Balkani”, numărul celor care au venit să îl vadă a fost relativ scăzut.

Nu are neapărat un realizator de film documentar favorit, dar vorbește cu drag despre școala franceză a anilor 60-70. Întrebat dacă se gândește să realizeze și filme în limba maghiară, răspunde că unul dintre proiectele sale are un protagonist maghiar, însă acest lucru nu reprezintă o prioritate pentru el. O fi protagonistul maghiar, însă este cetățean român, iar regizorul consideră că subiectele și problemele sunt aceleași în toată țara, indiferent de etnie și de limba maternă. Cu toate că, în timpul studiilor universitare, a avut ocazia să lucreze și cu profesori universitari din Budapesta, el spune că „Ungaria este altă lume, iar eu aici (n. red.: în România) mă simt acasă”.

Ban Jozsef s-a aflat într-o companie selectă: premiul pentru cea mai bună regie a ajuns la Alexandru Mavrodineanu (pentru filmul Caisă), pentru cea mai bună imagine, la Marius Iacob (pentru filmul Eu sunt Hercule), iar pentru cel mai bun montaj, la Joszef Laszlo (pentru filmul Spații abandonate). În secțiunea Documentar TV, a fost premiat cel mai bun documentar de televiziune (Brașov 1987. Doi ani prea devreme), iar Viața e o potecă al lui Dinesz Dite a primit mențiunea specială a juriului. În sfârșit, în secțiunea studențească, cel mai bun documentar a fost desemnat Tatăl meu, Imre (realizat de Andreea Știliuc), iar mențiunea specială a primit-o Poveste de Crăciun (pentru imagine – Andrei Olănescu).

Documentarul rămâne cel mai intim gen cinematografic

Caisă este un documentar foarte personal, intim, în care unul dintre personajele din planul secund inițial devine protagonist. Este vorba despre un antrenor de box, abandonat de unul dintre cei mai buni sportivi ai săi și părând să alunece într-o spirală descendentă: în conflict cu mai-marii boxului, acuzat de furtul unor mănuși de la clubul bucureștean la care lucra, ajunge să pregătească adolescenți provenind, îndeosebi, din familii de romi defavorizate. Relația dintre antrenor și elev este urmărită îndeaproape, cu suișuri și coborâșuri, iar intensitatea crescândă a emoțiilor este susținută și de o coloană sonoră impresionantă.

Montajul filmului a fost asigurat de Eugen Kelemen, Gabriel Basalici și de regizorul însuși – cel din urmă fiind și co-producător, alături de Tudor Giurgiu. Am încercat să înțeleg cum navighează Alexandru Mavrodineanu pe apele agitate ale cinematografiei documentare românești și cum se descurcă din rolul de „om-orchestră”, pe care și-l asuma și Ban Joszef, anterior. Din cauza programelor aglomerate, am avut parte de un schimb foarte animat de e-mailuri, din care am extras câteva răspunsuri esențiale.

Ai călătorit mult și ai avut parte de experiențe diverse. Ce te-a determinat să revii în România și să debutezi ca regizor?

În 2003, am cunoscut un grup de cineaști români, care m-au inspirat enorm. A fost mai ușor să mă decid să revin. Pe atunci, regia era încă doar un vis pentru mine, însă am învățat aici să recunosc o poveste demnă de a fi spusă, și cum să o spun.

Cum consideri că îți este de folos munca de editare, asistență de producție – în fine, toate cele aspecte tehnice de care te-ai ocupat înainte, când faci regie?

Mi-a fost de mare folos să trec prin toate meseriile înainte de a a-mi asuma responsabilitatea de regizor. Știu ce presupune fiecare și mă pot concentra pe acele părți mai importante: lucrul cu actorii, mizanscena. În special pentru documentarul observațional, unde merg adesea singur la filmări, este un avantaj dacă pot filma și pot să mă ocup de sunet singur.

Vorbim despre Caisă, care a debutat anul acesta la TIFF, și despre publicul care vine la festivaluri. Mavrodineanu este mulțumit de calitatea evenimentelor, afirmând că a apreciat empatia cu care au reacționat spectatorii și că aceste reacții l-au împlinit, personal și profesional. Regretă, însă, faptul că documentarele ajung mai greu la publicul larg din România, fiindcă este dificilă distribuția lor în cinematografe, iar televiziunile, fie ele private sau publice, par dezinteresate de gen.

Există o diferență de abordare a festivalurilor de film la Cluj față de București?

Toți organizatorii de festivaluri cinematografice din România, pe care îi cunosc, se străduie să creeze condiții cât mai bune pentru publicul lor. TIFF a reușit să devină un festival de importanță internațională, fiind susținut de spectatori dedicați. Am avut și două proiecții la festivalul Astra, de la Sibiu – de asemenea emoționante. Practic, în domeniu, ne zbatem cu toții: noi să facem filme de calitate, iar organizatorii, să ofere cadrul necesar pentru a le arăta lumii. Nu cedăm defel în această luptă cu absența unei infrastructuri și cu tendința publicului de a aștepta apariția online a filmelor.

Regizorul recunoaște că s-a apucat el însuși de box, după ce a făcut Lecția de box, un scurtmetraj după ideea de scenariu a lui Cătălin Mitulescu. Așa a ajuns să îi cunoască pe maestrul Dobre și pe Caisă, la sala de box de la clubul „Steaua”. Totuși, el subliniază că nici Lecția de box și nici Caisă nu sunt filme despre pugilism, ci povești în esență umane, care evoluează aproape întâmplător pe acest fundal competitiv.

Îmi poți dezvălui câte ceva din planurile tale regizorale?

Lucrez la debutul în ficțiune, dar și la un nou documentar. Ambele sunt în faza de scenariu.

Mai călătorești sau te-ai stabilit în România?

Nu mai am același dor de ducă. Pe vremuri, am fost suficient de norocos să călătoresc mult, cu munca de operator. Dar simt că am văzut ce trebuia să văd și prefer să stau pe loc acum, să dezvolt proiecte de film. De fapt, e tot un soi de călătorie, doar că între cafenea și birou – firește, cu capul în nori.

În loc de concluzie, să numărăm zilele până la ediția 2019

Festivalul s-a încheiat, iar eu aștept deja, cu nerăbdare, ediția următoare. Mi-aș dori ca și publicul clujean să se poată bucura din nou de festivalul Docuart, cum s-a întâmplat în 2015 și 2016, însă, deocamdată, nu este posibil. Până una, alta, organizația omonimă, care promovează și susține filmul documentar românesc, valorificând potențialul cultural al cinematografiei autohtone, are un proiect minunat în desfășurare.

Lansat pe 15 octombrie anul acesta, proiectul #EroiUitați va cuprinde 50 de materiale video accesibile online pe platforma www.docuart.ro, propunându-și să readucă în atenția publică o serie de personalități marcante de-a lungul istoriei noastre. Este vorba despre persoane care au schimbat ceva, au inovat și au devenit exemple de urmat, însă ale căror nume s-a acoperit, încet, încet, de praful uitării. „Momentan, avem 25 de episoade gata să fie publicate, realizate cu ajutorul AFCN, iar o altă serie de 25 de episoade așteaptă să le putem materializa cu sprijinul MCIN”, a declarat, cu ocazia lansării, Daniela Apostol, președintele Asociației Docuart.

Iulia Dromereschi

Traduce beletristică și tehnică de peste 15 ani. Se dedă la jurnalism comunitar, dar scrie des și cronici de carte, film și festival. Adoră să ia interviuri, încă din copilărie, când își fugărea verișorii prin casă cu un casetofon și un creion „microfon”.