Stafie bântuind: Dinți de lapte
În cartea lui de convorbiri cu Claudia Nedelcu Duca (în curs de apariție la editura Trei), Andrei Ujică spune la un moment dat că „paleta cromatică a epocii Ceaușescu a fost un degrade de la «albastrul de Săpânța» la «lividul ceaușist»”. Nuanța asta de „livid ceaușist” – mai spune Ujică – „ar trebui înregistrată ca atare și introdusă în lista oficială de culori, ca să nu fie uitată”. Eu n-am uitat-o. Pentru că recent am scris un memoir, am petrecut mult timp scormonind prin amintirile mele din anii ’80 (aveam 11 ani la Revoluție), și, în multe din amintirile de la capătul muribund al deceniului, lumina are ceva terminal-maladiv, o pojghiță de spectralitate. Lumea mea de-atunci, din primăvara sau din toamna lui 1989, atât cât mai pot reconstitui din ea, e o lume bântuită. Și, pentru că brusc vine peste ea Revoluția, care pare s-o îngroape, s-o scufunde ca pe Atlantida sau ca pe Titanic, lumea mea de după ’89 rămâne și ea bântuită – de ce-a fost îngropat sau scufundat atunci.
Talentatul regizor Mihai Mincan (care e cu doi ani mai tânăr decât mine) n-a uitat nici el. Cel de-al doilea lungmetraj al său, Dinți de lapte, este un efort de a restitui acest efect de dublă bântuire. Acțiunea se desfășoară în aprilie ’89, în octombrie ’89 și în martie ’90, într-un oraș industrial nenumit (s-a filmat în Lupeni, Petroșani și Vulcan), unde o fetiță (Lara Maria Alexandra Comănescu) merge să ducă gunoiul și pur și simplu dispare, lăsând în urma ei o soră (Emma Ioana Mogoș) și doi părinți (Marina Palii și Igor Babiac, emoționanți amândoi, mai ales într-o secvență în care schimbă mângâieri consolatoare în întuneric), tustrei bântuiți. Un milițian (István Téglás) deschide o anchetă. Pare cumsecade – e mustăcios, chel, scrie cu mâna stângă, iar atunci când vorbește pare a-și dori cu intensitate să fie crezut. Dar e mai mult cioclu sau popă – privire febrilă, sugestia unei incandescențe clandestine – decât detectiv. „Dispar copii”, murmură el plat-resemnat. „Pe unii îi găsim sau vin ei acasă. Alții rămân așa.” E ca și cum ar spune: „Asta-i clima la noi în zona crepusculară.” În orice caz, mama îl suspectează că nu face nimic. Și totuși ar exista piste – un bărbat cu aer de nebun a fost văzut bântuind printre blocuri și vorbind singur. Circulă și povești cu răpitori îmbrăcați în negru ieșiți din Dacii negre cu plăcuțe de înmatriculare speciale. Atunci când auzim că mama a început să umble de nebună prin cartier, anchetând pe cont propriu, ne temem că va da de belea, că va descoperi ceva monstruos (și alegoric) și venit de foarte sus, ca în acele teorii conspiraționiste despre Jack Spintecătorul care-l pun în legătură cu Regina Victoria. Chiar și fără vreo conspirație confirmată, mystery-ul ar putea foarte bine să se transforme într-un studiu despre căderea ei în abis – Pororoca în lumea sinistru-decrepită și paranoică a ceaușismului terminal.
Însă Dinți de lapte nu e filmul acela. Atunci ce e? Atunci când sora în vârstă de opt-nouă ani a dispărutei (nouă ani era și vârsta lui Mincan în ’89) începe la rândul ei să exploreze fabrici dezafectate, se întrezărește un alt răspuns posibil: o încrucișare între Cireșarii și Picnic la Hanging Rock. Explorările ei – care de la un punct încolo par mai mult visate decât aievea –, pe fundal de dictatură decrepită, mai amintesc și de ale fetițelor eroine din două mari basme alegorice spaniole, Spiritul stupului (r. Victor Erice, 1973) și Labirintul lui Pan (r. Guillermo Del Toro, 2006), unde dictatura din fundal era cea franchistă. În fine, unul dintre spațiile în care ajunge fetița arată ca un bârlog de serial killer – lumină roșie, multe fotografii reprezentând surâsuri de copii înghețate în rictusuri –, secvență care ar putea foarte bine să facă parte dintr-un film românesc încă nefăcut, dar mult așteptat și visat de cinefilii români iubitori de horror. În ultimii ani, cineaști români ca Radu Muntean, Cristian Mungiu, Cecília Felméri și chiar Mincan (în filmul său de debut, Spre nord) au dat semne clare că ar putea face horror de înaltă clasă (nu degeaba s-a declarat recent Ari Aster fan al lui Mungiu), dar, cu excepția parțială a lui Muntean (în recentul scurtmetraj Index), niciunul n-a făcut pasul. Și nici Mincan nu-l face. Dinți de lapte nu-și valorifică potențialul ca film de gen. E altceva. E un exercițiu de haunt-ologie.
Mihai Mincan, care are studii de filosofie, cu siguranță știe că Marx a descris comunismul, în 1848, ca pe o stafie care bântuie Europa. După cum știe că, în 1993, Jacques Derrida a derivat din Marx neologismul francez hantologie (în engleză e hauntology), un termen alunecos, dar legitim aplicabil felurilor în care lumea comunistă dispărută la sfârșitul lui 1989 continuă să bântuie lumea de după. Raportarea lui Mincan la ideea asta nu prea are de-a face cu discursul anticomunist clișeizat despre cum reflexele și mentalitățile comuniste n-ar fi dispărut, răul n-ar fi ieșit din noi etc. Raportarea lui se apropie mai degrabă de Ostalgie (cum i s-a spus nostalgiei postcomuniste după acea Europă de Est din epoca Războiului Rece), dar fără nimic propagandistic sau măcar ideologic. Vorbim de pură (auto)arheologie emoțională. Nabokovisme à la Vorbește, memorie puse în scenă într-un spirit mai degrabă lynchian pe un maidan comunist: sunt grosolan-aproximativ, dar cred că despre ceva de felul ăsta vorbim.
E ceva foarte sinistru acolo – Mincan și directorul lui de imagine, George Chiper-Lillemark, filmează insistent întunericul, lăsând ecranul negru-negru preț de multe-multe secunde. Iar vocile de la radio par să vină de pe lumea cealaltă: vin crepitând și distorsionate – vin să-ți ia sufletul.
E incontestabil că lumea asta crepuscular-comunistă din film e o tristețe. E o dezolare. Aluziile la contextul politico-economic sunt puține, dar Mincan obține impresia de dezolare reconstituind acea lume provincială de epocă, aflată în așteptarea apocalipsei, din numai câteva blocuri și terenuri virane, plus o piață, un monument, o școală – (unde mica detectivă aflată în clasa a doua se pregătește să depună legământul pionieresc) – și foarte puțini trecători. Sunt puține personaje cu totul în filmul lui. E clară sărăcia. E o lume care pare suptă de sânge – vampirizată. Nu se vorbește decât murmurat – lumea întreagă pare o casă în care tocmai a murit cineva. Și totuși e adesea soare – soare palid de toamnă prin geamuri prăfuite, soare creând efecte de halou în părul mamei și al fiicei. (Se tot ating una pe alta pe păr: fiica o ajută pe mamă să se spele pe cap, mama împletește cozile fiicei). Nu e soare tot timpul (de pildă, vedem și ceață de octombrie peste un teren amărât de baschet), dar atunci când e, lumina care intră în apartamente e chihlimbarie și sfâșietoare. Și seara, când se ia curentul (căci se ia adesea), atmosfera devine straniu-solemnă. Dezolare, da, dar niciodată fără un soi de radianță spectrală. E ceva foarte sinistru acolo – Mincan și directorul lui de imagine, George Chiper-Lillemark, filmează insistent întunericul, lăsând ecranul negru-negru preț de multe-multe secunde. Iar vocile de la radio par să vină de pe lumea cealaltă: vin crepitând și distorsionate – vin să-ți ia sufletul. Muzica (Marius Leftărache) și designul de sunet (Nicolas Becker) sunt fantastice (cum erau și în filmul precedent al lui Mincan). În mod normal detest cronicile de film care operează contabilicește, pe căprării, producând un adjectiv de serviciu ca să laude decorurile, un alt adjectiv de serviciu ca să laude costumele și tot așa, dar în cazul ăsta mă simt dator să le fac reverențe Anamariei Țecu (decorurile) și Danei Păpăruz (costumele). Tuturor celor menționați în rândurile de mai sus li se datorează faptul că, pe lângă sinistroșenie, imaginile și sunetele lui Mincan captează vibe-uri spooky-tandre cu care eu unul n-am mai venit în contact în alte filme românești despre anii ’80 și care intră în rezonanță cu propriile mele bântuiri originare din acei ani. Inima filmului e o secvență în care o altă fetiță din cartier, care pretinde că a văzut ceva în ziua aceea, o invită pe mica eroină la ea acasă și, înainte de a-i spune ce are de spus, îi pune la picup faimoasa piesă de sintetizator „Popcorn” (a lui Gershon Kingsley), care sună fabulos de optzecist deși e din ’69, și începe să danseze, cu un efect luminiscent-straniu și, sunt tentat să spun, chintesențial-haunt-ologic.
Sper ca filmul lui Mincan să aibă parte de recunoașterea pe care o merită: are alura unui viitor film-cult. Și sper ca ideologii din ambele tabere – anticomuniștii și antianticomuniștii, înclinați și unii, și ceilalți să manipuleze arta cu labe mai degrabă grele – să umble, pour une fois, cu delicatețe.
Dinți de lapte a avut proiecția în avanpremieră pe 29 august, în cadrul Competiției Orizzonti a Festivalului de Film de la Veneția.
Andrei Gorzo
Critic de film (n. 1978). Publică din 1996. Este conferențiar universitar la UNATC, unde predă din 2004. Filmul lui preferat este Al treilea om/ The Third Man(1949). Scrie pe andreigorzoblog.wordpress.com.
Nume film
Dinți de lapte
Regizor/ Scenarist
Mihai Mincan
Actori
Emma Mogoș, Igor Babiac, Marina Palii, István Téglás
Țară de producție
România, Franța, Danemarca, Grecia, Bulgaria
An
2025
Rezumat
România, 1989. Amurgul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Într-un orășel izolat, Maria, o fetiță de 10 ani, este ultima care își vede sora înainte de dispariție. Devastată de pierdere, încearcă să deslușească o realitate nouă și tulburătoare. Va avea puterea să înfrunte lumea și să crească?
Andrei Gorzo
Critic de film (n. 1978). Publică din 1996. Este conferențiar universitar la UNATC, unde predă din 2004. Filmul lui preferat este Al treilea om/ The Third Man(1949). Scrie pe andreigorzoblog.wordpress.com.