The Conversation – Telefonul fără fir | American Independent Film Festival

6 iunie, 2025

The Conversation, primul Palme d’Or al lui Francis Ford Coppola, a oferit lumii unul dintre cele mai faimoase începuturi de film ever, precum și o tematizare a simplului act de a asculta. Născut la capătul unei mari mahmureli hippie, filmul anunța o societate dezvrăjită, care cade pradă unei suspiciuni generalizate.

Cunoaștem povestea: Harry Caul, acest private ear jucat de Gene Hackman, e cuprins de remușcări atunci când realizează că misiunea sa – filajul unui cuplu extraconjugal – s-ar putea să-i ofere angajatorului un temei suficient pentru crimă. Caul, care e un maestru în domeniul său – un confrate îi salută abilitatea tehnică de a-i intercepta pe amorezi în mijlocul unei piețe civice suprapopulate la ora prânzului –, întoarce pe toate părțile această conversație aparent anodină, care include niște hârjoneli despre o zi de naștere și niște panseuri fals însuflețite despre un om al străzii. Ne amintim de băiatul hip care, în Blow Up (1966), scotocea în interiorul imaginii de parcă aceasta ar fi posedat un relief, până ce din regimul său figurativ mai rămânea doar niște granulație cu model abstract. Coppola nu e atât de „materialist”: nu e interesat de voce-ca-zgomot, și nici măcar de zgomot-ca-indiciu (acesta va fi Brian De Palma în Blow Out [1981]). El vrea, mai degrabă, să pună lucrurile în context. Niște potențiali complotiști (de ce îi urmărim pe ei? Sigur sunt oameni importanți) devin doi protagoniști antonionieni (totul, între ei, e „of, of” burghez) care devin la rândul lor niște asasini. Adevărul ține de nuanță – o intonație, o pauză, un accent pus pe un anumit cuvânt din frază și nu pe altul. Cineastul desfășoară aici o muncă pedagogică în numele auzului.

În a doua jumătate a filmului, Caul începe să halucineze: aude și vede peste tot sânge și moarte. E partea cea mai simbolică a filmului, în care Coppola vrea cu adevărat să „facă sens” la tot pasul prin vizualizarea evidenței, și ca atare cea mai puțin interesantă. Dar e și un caz de literalizare: învârtindu-se printr-o lume de aparențe înșelătoare, Caul e un produs al climatului de paranoia instaurat odată cu Afacerea Watergate și cu sfârșitul mai general al utopiei politice. Pe urmele acestui geek blazat – în interpretarea lui Hackman, Caul are un aer antipatic de om permanent excedat de entuziasmul celor din jur –, The Conversation apare la momentul potrivit: e Zeitgeist pur. Această mostră de meta-cinema țâșnită din miezul unui capitalism deja obosit nu e deloc departe de ceea ce aveau să producă omologii est-europeni la puțin timp după. Coppola anunță turnura morală a cinemaului, decizia cineaștilor de a invita spectatorii în bucătăria mașinăriei, acolo unde miroase urât. A observa, a fi observat: pesimismul filmului ne învață că, de-acum înainte, cele două merg mână-n mână.

The Conversation (credit foto: Cinéma Moderne)

Coppola, pesimist? Normal: format într-o decadă de mare eliberare și emancipare socială, regizorul își captează în filmul său prezentul – adică, în speță, aerul deprimant, de lumină a zorilor greu de privit frontal, care acompaniază mai mereu finalul trip-ului. Lansat imediat după închiderea unei perioade revoluționare, The Conversation nu-și mai permite inocența: observatorul său e opusul acelui Jefferies din Rear Window (1954) al lui Hitchcock, e parte integrantă din mecanismul crimei. În loc să caute, să chestioneze, știe că-i e mai bine la adăpost. Cât despre intervenție directă, ideea e repede abandonată, dar nu fără o vinovăție neputincioasă. La mijloc de drum între chemarea salvatoare a eroului modernist și voyeurismul decerebrat al consumerismului – Body Double (1984), tot de la maestrul De Palma, vârf de vulgaritate născut din materia jetabilă a anilor ‘80 –, Caul asistă la restaurarea societății polițienești, înțelegând doar pe jumătate că a pus umărul la succesul său.

Evident, Coppola fiind Coppola, filmul nu merge până într-acolo încât să chestioneze sistemic regresul societății – iluminarea personajului e subsumată unei morale individualiste –, dar tot include o superbă secvență la o convenție dedicată interceptării și urmăririi, unde standurile etalează dispozitive tehnice de ultimă oră, ca într-o anexă la opera foucauldiană. Prilej pentru scenariu să rostească repetat cuvântul „supraveghere”, care devine dacă nu trendy, atunci cu siguranță preferabil bietului „wire bugger”, vehiculat disprețuitor de angajatorul lui Caul. Ironic, Coppola prezintă adunătura ca pe o breaslă alcătuită din antreprenori excentrici și proto-tech bros cu apetență pentru sihăstrie, care caută un fel de legitimare în mainstream.

Venit după The Godfather, mare succes „academic” (trei Oscaruri, inclusiv pentru cel mai bun film) și de box office, The Conversation învestește un mod minor și fără prea mare legătură cu spectacolele megalomane ulterioare ale autorului. Pe de altă parte, deși începe cu o mostră de bravură destul de rough – urmărirea însăși, materie exemplară pentru analizele de secvență din facultățile de profil, în care imaginea și sunetul, vizibilitatea și claritatea se caută sprinten fără să se găsească până la capăt, mereu împiedicate de câte un obstacol, de însăși asperitățile realului –, filmul impune în mod inconfundabil un Coppola conceptual atașat de tot ce e nou în aerul timpului. Printre voaluri și paravane, filmul se deschide îngrijorat către această eră a comunicării neîntrerupte. Când personajul lui Hackman – care un an mai târziu va juca într-un alt mare film paranoic, Night Moves al lui Arthur Penn – se descrie evaziv partenerei sale drept „freelance musician” (îl și vedem cântând la saxofon, semn că anii ‘60 petrecuți la New York au lăsat într-adevăr urme), înțelegem că omul are într-un fel dreptate – dar și că e de fapt un stand-in pentru Coppola însuși: prins între artă și industrie, între emoție și tehnică, a căutat mereu punctul în care extremele se confundă și devin unul și același lucru. Cu glisarea sa virtuoză printr-o mare amplitudine sonoră, The Conversation e o artă poetică.

The Conversation va fi proiectat în cadrul American Independent Film Festival pe 7 iunie, într-o nouă restaurare 4K.