CANNES 2021: Întregalde – În trecere

11 Iulie 2021

Radu Muntean este probabil cel mai important regizor chitit să nu abandoneze corabia noului cinema românesc. Corabie care s-a dovedit în cele din urmă o caravelă cam strâmtă, prin încăperile căreia a început să pătrundă apa cu repeziciune. Însă spre deosebire de un Cristi Puiu (care și-a radicalizat explorările în buza ezotericului), de un Corneliu Porumboiu (care a cotit-o la 180 de grade înspre filmul de gen cu șlagăre pe coloana sonoră) sau de un Cristian Mungiu (care pur și simplu n-a mai ieșit cu nimic la rampă), Muntean a rămas consecvent formulei care l-a consacrat, perseverând, la bine și la greu, în cadrul lung umplut cu vorbărie de trecut vremea. Ca atare, deși începe ca un Ceylan, continuă ca un Cuarón și sfârșește ca un Kiarostami, Întregalde nu poate fi confundat cu altceva decât cu un film românesc get-beget.

Problema acestei filmografii, construite în strânsă colaborare cu tandemul scenaristic Răzvan Rădulescu-Alex Baciu, era că, deși a pornit ca din pușcă, cu toate temele tranziției la zi (moștenirea revoluției, noua clasă mijlocie și dramele ei de cartier rezidențial), s-a sufocat pe parcurs, ajungând să piardă câteva trenuri importante și aproape sfârșind prin a fi trecută pe linie moartă. Ce ne mai poate șopti la ureche un film ca Alice T.  (2018), precedentul efort regizoral al lui Muntean, decât că scenariștii săi aveau niște idei vagi și inactuale despre mersul lucrurilor în societate, idei pe baza cărora „s-a pus” de o poveste încropită, care încerca să recupereze decalajele din auzite? Dar povestea – despre o liceancă trezită cu o sarcină nedorită – avea în continuare un iz de tataie care privește de sus și face morală copiilor care bat mingea. Semn rău prevestitor, oricum ai lua-o.

De ce atâta tam-tam, totuși? Pentru că cinemaul lui Muntean, oricât de mult ar miza pe driblinguri cu camera, rămâne un cinema de replică, de dialog tăiat la virgulă și sincronizat cu secundele generoase ale planului-secvență. Iar replica – reflex rădulescian de pe vremea colaborărilor sale cu Puiu – trebuie neapărat să zică ceva despre lumea în care ne mișcăm; adică să cartografieze tendințe și să emită sentințe, dar pe ocolite, nu scuipat în față, ca la apostolii molotovului politic. Cinema social camuflat așadar într-o formă mai cuviincioasă, „de rulaj” (acest neorealism cu miros de ciorbă, ar zice detractorii săi), dar care – tocmai pentru că se dorește perfecționist cu nuanța – pierde un tempo în fața unui lucrător la bandă ca Radu Jude, care are de partea sa agilitatea și limba de șarpe, arme de folos atunci când vrei să taxezi în stânga și-n dreapta. Și – întrebare aparent frivolă, dar doar aparent – ce relevanță mai are o nuanță abia ghicibilă în fața unui public lipsit de răbdare? Cu ultimele filme, Radu Muntean părea să-și fi pierdut tot mai mult din simțul sălii de cinematograf.

Întregalde, singurul lungmetraj românesc prezent anul acesta la Cannes, este, deci, filmul unui om revenit de departe. Film cu-atât mai palpitant cu cât marchează o schimbare interesantă de decor pentru acest „cronicar al României middle-class”, așa cum a fost etichetat cineastul. Rămânem și acum tot în ograda clasei creativilor, dar luată din alt unghi, căci filmul este mai cu punch – mai aproape de un episod cu Bear Grylls decât de un talk-show sociologizant – și mai cu peisaj – un film de Radu Muntean cu toponime atestate! – decât tot ce a mai dat acesta de la Hârtia va fi albastră (2006) și până acum. Sau, altfel spus, filmul face bine să înțeleagă și să accepte că uneori – de cele mai multe ori – e de preferat să spui mai puțin și să arăți mai mult. Magie pură ca un SUV împotmolit în noroi cleios să dea mai bine pe sticlă decât niște dialoguri teziste? Nici pe departe, într-atât de atras de forța lucrurilor fizice, care au existat acolo, în fața camerei, rămâne chiar și astăzi cinemaul. 

Activiști cărora nu le iese manevra într-o zonă rurală: nu e ceva nou per se – proze ca „Dezvoltare personală” de Lavinia Braniște sau „Ultimul rinocer alb” de Bogdan Răileanu au balizat deja terenul în ultimii ani –, dar e ceva nou în cinemaul românesc. Pe de altă parte, mergând pe firul istoriei filmului, observăm cum și aici, ca în mai toate titlurile lui Muntean (de la scenele dintr-o căsnicie din Marți după Crăciun la trama hitchcockiană din Un etaj mai jos), premisa este fumată: trei oameni rămân blocați cu mașina pe un drum forestier și trebuie să aranjeze cumva pentru a petrece noaptea acolo. Ca de-obicei, se face cu ochiul unor filme de gen, dar doar pentru a le fenta mai bine în ultimă instanță. Filmul are dreptate să fie consecvent și, atât timp cât evită la mustață survival-ul cu muzică tensionată și urși care mormăie deloc subtil în afara cadrului, să se țină la distanța de siguranță și de o dezvoltare prea didactică de tip „ce face o situație-limită din umanitate”. Există însă câteva pasaje de genul ăsta în plot, dar interesul poveștii mi se pare mai bine găzduit de acest peisaj viril și ostil ideilor „profunde”. Căci bomba e dezamorsată repede – nu moare nimeni, nici pe-aproape –, dar tot avem parte de niște secvențe, frumos abordate de șef-operatorul Tudor Panduru, în care doi dintre protagoniști se împleticesc, pe întuneric, printre trunchiuri de copac și prin clisă, scoțând aburi în lumina lanternei. 

Și că veni vorba de protagoniști, îmi place mult ce sunt în stare să facă Maria Popistașu, Ilona Brezoianu și Alex Bogdan dintr-o situație minoră care riscă să devină un necaz major. Se-njură mult în Întregalde, dar și cu folos, iar din gura lui Bogdan, încărcată cu mitologia tuturor spoturilor publicitare posibile, toate astea sună deopotrivă amuzant și amenințător, adică exact ce te-ai aștepta de la un om hăituit de stres și nesomn, care își găsește mașina în râpă. Jucând un personaj infect, de gașcă și bine intenționat rând pe rând, cum numai lui putea să-i iasă, Bogdan e ca o gură de ventilație într-o cameră îmbâcsită, în timp ce Popistașu și Brezoianu fac minuni la munca de jos, în zona gravelor. Mai ales Popistașu, actriță chintesențială a noului nou val românesc, e ideală pe post, în măsura în care strânge laolaltă toate straturile unei generații intermediare, gata oricând să se pună în cârdășie cu milenialii prin vreun englezism atent țintit, dar și să se înhame la responsabilități de mamă, dacă e cazul.

Personajul lui Luca Sabin, un bătrân care bate la pas drumurile din pădure, aiurând în voie, e centrul de greutate al filmului. Nu m-aș grăbi totuși să-l trec la atuuri. Într-un teaser postat acum ceva vreme, care arăta un panoramic luat din interiorul mașinii înțepenite, Luca Sabin părea dinamita dintr-un film înghețat și pedant, pe care scria „virtuozitate” cu „V”. Nu e chiar așa, întâi de toate pentru că filmul e mai bine echilibrat decât lăsa să pară acel cadru bun de luat ochii, și-apoi pentru că acest personaj se dovedește în cele din urmă o mină de aur neexploatată. Sau mai curând exploatată într-un mod deloc eco-friendly, având în vedere că Luca Sabin – o mare performanță actoricească – apare mai mult ca pretext de exotizare, luând în calcul acea scenă care îl surprinde vulnerabil, vitregit de demnitate și înțelegere din partea obiectivului, în timp ce își spală corpul chircit și e suduit de o vecină. Căci dacă „batrânul senil” – expresia dură utilizată în sinopsis – servește pentru a lumina o comunitate defavorizată, atunci se cheamă că e pus în valoare, i se dă o voce etc.; dacă însă servește pentru a da pigment unei narațiuni epuizate sau pentru a canaliza o dorință subiacentă de poverty porn, atunci se cheamă că e scoptofilie, iar bunelul nostru e o victimă. Granița e fină, dar am impresia că filmul o calcă de prea multe ori – moment în care orice critică potențială la adresa acestor activiști cu fleece-uri colorate, poate inimoși, dar fără dubiu străini aflați în trecere, se evaporă în aer, iar filmul poate alege liniștit tabăra neo-conchistadorilor de corporație.

În ciuda noroiului, Întregalde e un film curat, în sensul că își face treaba – livrează o „criză”, în binecunoscuta tradiție NCR-istă –, fără însă a-și autoriza și vreo nebunie sau vreun exces în marginea ei. Când cadrul lung, montajul interzis, timpii morți și dialogul de umplutură devin mai mult decât o alegere printre altele – devin un reflex –, noaptea însăși, cu toate posibilitățile ei narative, este împiedicată să prindă viață. 

Întregalde a avut astăzi, 11 iulie 2021, premiera la Festivalul de la Cannes, în secțiunea Quinzaine des réalisateurs.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de

Critic de film și jurnalist; scrie săptămânal în Scena9 și bilunar în Dilema veche. Studiază teorie de film în Paris. La Films in Frame, Victor prezintă Kinostalgia - o rubrică lunară despre filmul de patrimoniu