Bonne seance! | Cannes 76, la rece
Mereu când mă gândesc la finalul festivalului de la Cannes, îmi vine în minte imaginea personalului de curățenie care, seară de seară, este însărcinat cu aspirarea celor 24 de trepte (corespunzând celor 24 de cadre per secundă) care duc la intrarea în Grand Theatre Lumiere din gigantescul Palais de Festivals. E o imagine care – cel puțin în ce mă privește – încapsulează obscenitatea acestei desfășurări anuale de forțe, costul ascuns al acesteia, îndeosebi uman: armata de muncitori care țin pe palme (sic!) și mențin funcționalitatea unei adunări haotice unde nu participă doar fericiții ce urcă scările în lumina blitz-urilor, ci un furnicar cu zeci de mii de participanți, mai toți pe fugă, înscriși într-o cursă invizibilă (grație biletelor online, la rândul lor un haos enorm) de-a găsi un loc între miile de fotolii ale sălilor enorme, dar totuși neîncăpătoare de pe Croazetă.
Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.
