Astra FF 2021. Kodokushi & Post Mortem Berlin. Călăuzele morților
Mi s-au lipit de suflet două secvențe de film de la Astra FF: prima, din „Și apoi se lasă seara”, cu o bunicuță care-și plimbă rochia de mireasă până la cel mai înalt arbore de pe colină, unde o flutură în vânt și imploră norii să se scuture, ca să nu distrugă recoltele. A doua e un soi de anti-șamanism, în „Kodokushi”; un bătrân singur care promite să spună toate rugăciunile pe care le știe ca să nu mai plouă în ziua în care, speră el, se va reîntâlni cu familia, se va așeza pe o pătură și se va juca, în final, cu nepoțica lui. M-am gândit la toate magiile și superstițiile pe care le-am văzut defilând în fața mea, în copilărie, dar niciuna n-avea sâmburele ăsta de carne vie – ce înseamnă de fapt să vină ploaia atunci când o ceri insistent? Sau invers? Filmele astea încheagă ideea că singurătatea bătrânilor are ceva metafizic în esență, că oamenii singuri au tainele lor pe care nu le împărtășesc decât cu Doamne-Doamne; și apoi, mai e felul în care calificăm moartea, fie ca o experiență definitivă, fie ca o plonjare într-o călătorie nouă.
Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.
