Privind spre Ucraina | Anonimul 2022

15 August 2022

Consacrată de regulă unei mini-retrospective de cineast, secțiunea internațională din off-ul festivalului Anonimul, ediția 2022, s-a preschimbat într-o salutară privire spre Ucraina. Ceea ce ne-a permis să mai adăugăm câteva piese prețioase la puzzle-ul tot mai complex al cinemaului tânăr care se practică în regiune.

În ciuda efectivului oarecum restrâns, selecționata ucraineană a adunat la startul festivalului un degradé surprinzător de generos al posibilităților de ripostă, denunț și observație pe care cineaștii țării le au la dispoziție în încercarea lor de a transforma situația actuală în materie primă pentru ficțiune. Să spunem din start că a privi filme ucrainene care discută, sub diverse forme, despre război e o experiență ce s-ar putea să pice destul de greu la stomac, căci vehemența justificabilă a acestor proiecte riscă să năvălească într-un discurs tip „toate loviturile sunt permise”, complet perisabil în fața timpului. De fapt, încă de la Donbas (Serghei Loznița, 2018) și Atlantis (Valentin Vasianovici, 2019) am intuit o aprehensiune globală care a pus stăpânire pe industria de film din zonă, infuzând durabil aceste experiențe creatoare, până ce au căpătat un aer de militarism și testosteron cu bătaie mai lungă decât urgența imediată a războiului. Mă grăbesc să spun – conștient de povara vremurilor de binarism moral în care trăim – că necesitatea acestor filme nu se vrea nicidecum dezmințită de discursul lor impetuos, care prea des aduce cu o formă de orbire, fie ea și perfect justificată. Dar mă aștept ca, odată pulberea așternută la loc pe drum (cât mai curând, sperăm), să existe o triere între mostrele propagandiste și filmele care au simțit nevoia să ne facă să vedem altceva, fără a ne forța în vreun fel privirea.

Las la o parte, în cadrul acestui text, meritoriul câștigător al competiției de lungmetraj, 107 Mothers, coproducție Slovacia-Cehia-Ucraina, despre o închisoare de mame din Odessa – contraplan binevenit al înverșunărilor frontaliere, cu „mâinile sus!”, „culcat!” și alte răsteli ridicate la rangul însemnelor de noblețe. Mă interesează mai degrabă Butterfly Vision, debutul lui Maksym Nakonechnyi, pentru că se înscrie direct în miezul acestor complicate negocieri la care făceam aluzie mai sus, între prea-prea-ul unui escapism publicitar și foarte-foarte-le unei dogme naționaliste. De fapt, ceea ce părea să pornească asemenea unei alte variațiuni pe tema „ravagiilor războiului” (obligatoriu între ghilimele de la atâta uzură) se dovedește repede un film sfidător la adresa discursurilor oficiale proferate de ambele tabere, pe care alege să le bată cap în cap cu un neașteptat șfichi critic, până ce nu mai rămâne din ele decât găunoșenia fundamentală. 

Butterfly Vision
Butterfly Vision

Filmul urmărește zilele de stres post-traumatic ale unei prizoniere de război ucrainence ajunse înapoi acasă (Rita Burkovska), unde este nevoită să se confunte, pe lângă durerea propriilor amintiri, cu o fâsâială de boom mediatic deranjant și cu un soț dezechilibrat (Lyubomyr Valivots). Povestea (scrisă în colaborare cu Irina Tsylik) are intuiția să se lanseze pe această traiectorie cu heirup și bunăvoință, pentru ca, treptat, să ne lase să înțelegem că totul nu a fost decât ironie și deșertăciune. Detaliile se acumulează cu parcimonie: vedem un steag naționalist în roșu și negru agățat pe peretele soțului – un skinhead altoit în slujba patriei –, vedem o uniformă de insurgent, vedem că știe ucraineana cu accent (s-a mutat dinspre Donbas odată cu războiul), vedem, în fine, cum gașca lui rade cu topoarele un adăpost provizoriu de romi, ucigându-l en passant pe unul dintre locuitorii săi. A-i judeca faptele nu e lucru ușor: filmul exploatează din plin tocmai aceste exonerări facilitate de realitatea crudă a războiului, îndemnându-ne să punem ieșirile sale abuzive – distruge o încăpere când află că soția sa a fost violată de ruși etc. – pe seama remușcărilor și a neputinței. Într-un fel, în cazul său această indecizie funcționează mai bine; ea este prea generos cultivată în privința femeii, care decide să păstreze copilul, apoi îl dă în plasament, fără să-i înțelegem cu-adevărt motivele, ceea ce n-ar fi fost neapărat un lucru rău, dacă filmul ar fi dat impresia că măcar el i le înțelege mai bine.

Mai există un front de bătălie contestat în Butterfly Vision: acela al formei, prinse între dorința de a afirma lucruri cu greutate și aspirația de a se ridica de la sol în zbor de fluture. Schemă conflictuală, din care filmul nu poate ieși, în cele din urmă, decât cu aripile frânte – dar nu fără o doză de panaș vizual care îl recomandă pe cineastul Maksym Nakonechnyi pentru viitor. Punctual, această opțiune de a figura resurgențele trecutului traumatic în mintea protagonistei printr-un glitch – niște pixeli morți care irup pe ecran – nu convinge pe deplin: ea e prea azvârlită în ochiul spectatorului și parcă insuficient justificată, de parcă femeia ar fi un cyborg al cărui CIP dă rateuri. Însă impulsul filmului de a amesteca formatele decomplexat – ici o transmisiune televizată trasă într-un plan-secvență ce reușește să nu fie manierist, colo un filmuleț în stil TikTok – dă seama de proiectul acestui regizor debutant de a se lua la trântă cu formatele tot mai diverse ale imaginii. Momentan, jocul are ceva rigid (i-ar mai fi trebuit o notă ludică în montaj) și înduioșător (aceste succedanee ale mediilor audiovizuale prin care ne plimbăm arată ieftin și amatoricesc), dar poate evolua într-o reflecție de sine stătătoare despre proprietățile imaginii și funcțiile ei în vremuri tulburi.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Critic de film și jurnalist; scrie săptămânal în Scena9 și bilunar în Dilema veche. Studiază teorie de film în Paris. La Films in Frame, Victor prezintă Kinostalgia - o rubrică lunară despre filmul de patrimoniu