Watercooler Wednesdays: Post Mortem: No One Dies in Skarnes & Nine Perfect Strangers

29 Septembrie 2021

Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă… astăzi nu mai avem birouri, cinemaurile funcționează la capacitate redusă, iar conținutul pe platformele de streaming crește exponențial. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

 

Post Mortem: No One Dies in Skarnes
Post Mortem: No One Dies in Skarnes

Post Mortem: No One Dies in Skarnes (Harald Zwart, 2021)

Cu premiera la final de vară – între valuri pandemice, când toată lumea încerca să răzbune vacanțele pierdute de anul trecut – Post Mortem: No One Dies in Skarnes ar fi fost îngropat oricum (sic!) sub multitudinea de titluri lansate de Netflix* pentru a decora o bibliotecă digitală în care publicul e oricum îndrumat spre o mână de titluri fanion. Producție norvegiană, filmul a fost bine primit, în măsura în care a fost văzut, ocazie cu care am aflat și de o ciudățenie a criticii de film (și a recenziilor de orice fel, de fapt) norvegiene: filmele sunt notate grafic și valoric cu câte un zar, de la 1 la 6.

Alterând un pic regula jocului, aș zice că Post Mortem… merită chiar un șase-șase. Asta nu înseamnă că e o capodoperă, doar un serial cu o ciudată/norocoasă distribuție a lucrurilor valoroase; și cu un dozaj destul de fin încât e lesne de închipuit că un pic mai mult sau mai puțin din oricare dintre ingredientele principale (umor negru, dramă, thriller, horror) ar fi destabilizat zarul spre un rezultat dezamăgitor.

Post Mortem: No One Dies in Skarnes
Post Mortem: No One Dies in Skarnes

Post Mortem debutează fix cum indică și titlul, cu bâzâit de muște și un cadavru decolorat la prim-plan: Live stă întinsă fără suflare pe un câmp de la marginea orășelului, în timp ce poliția locală (adică 2 oameni, dintre care unul îndrăgostit de decedată) dezbate dacă merită să facă gaură în buget pentru o autopsie. Prilej și de puțină deconstrucție comică a genului: „Ce ambulanță să vină? Te uiți la prea multe filme. În filme, ambulanța vine și ia cadavrele. Câteodată vine cu lumini albastre, ca și cum e o chestiune de viață și de moarte. Dar nu e, e doar o chestiune de moarte.

Nimeni nu moare în Skarnes, apucă să spună fiul cu amărăciune în cealaltă parte a orașului – un ritual verbal care însoțește existența de zi cu zi a familiei Hallangen, antreprenori de pompe funebre de 5 generații – înainte ca tatăl să-i arate ecranul telefonului mobil: „Poliția”. O bucurie copilărească (înduioșătoare și creepy în egală măsură) îi cuprinde pe amândoi, poate de data asta vor da lovitura cu cel mai bun produs din gamă: sicriul din mahon lustruit. Lovitura nu e dată, ci încasată, trebuie să pregătească o înmormântare pe care urmează s-o și plătească, pentru Live Hallangen, soră și fiică.

Post Mortem: No One Dies in Skarnes
Post Mortem: No One Dies in Skarnes

E probabil cea mai însemnată și surprinzătoare calitate a serialului – demonstrată în aceste prime 3 minute – că nu pune frână la nimic, nu te atenționează că se schimbă macazul: de la comedie (neagră) la dramă de familie, ambele cât se poate de nordice. Cu atât mai țintit acest efect cu cât serialul nici nu-și îngăduie să se lăfăie prea mult în momentele tari (de râs sau de jale) și să tragă de narațiune (ceea ce, să recunoaștem, e piatra de temelie a însăși conceptului de serial). Cu atât mai lăudabil cu cât acest stil pare să se potrivească cu „peisajul” scandinav: „Nu contează că mergem pentru sora ta. Nu uita că un lucrător de pompe funebre e ca o lebădă: elegant și imperturbabil deasupra apei… dar dedesubt picioarele se zbat și muncesc de zor.” Austeritate, demnitate, etica muncii, sentimente reprimate și… vampiri.

Dezbrăcată și întinsă pe masa de autopsie – în maniera deja descrisă (fără vreo plasă de siguranță), secvența e jucată/regizată/iluminată cât se poate de clinic-naturalist (plus comentariul cinic al medicilor) – Live revine la viață după ce primește un bisturiu în piept. Ciudățenie medicală, miracol? În orice caz, Live se întoarce din morți cu poftă de sânge. Nu e niciun spoiler aici, suntem abia la minutul 6, dar zarurile au fost aruncate: Kathrine Thorborg Johansen – excepțională în rolul principal – e cea care le tot rostogolește.

Post Mortem: No One Dies in Skarnes
Post Mortem: No One Dies in Skarnes

Post Mortem adaptează mitologia vampirului la condiția umană cea de toate zilele și evită căile deja bătătorite: amoralitate, vampirul bun, vampirul diabolic, proiecția romantică (cu paleta ei largă, de la Twilight la Only Lovers Left Alive). Ba chiar nu se sfiește să șurubărească meta pe marginea esteticii bătătorite a brandului de cinema nordic: pustietăți și culori reci/desaturate. Când lovește setea de sânge, ecranul se umple de culoare și se aglomerează cu recuzită cât se poate de ne-scandinavă.

Live cea nouă e practic aceeași femeie, doar că acum își face shake-uri proteice din fructe roșii și sânge, iar din când în când, se folosește de resursele de la job în scop personal (colectează sânge de la câte o bătrânică de la azilul unde lucrează). Printre picături, ea încearcă să-și ajute fratele să mențină biznisul mortuar în viață, să descopere cine a lăsat-o în câmp fără suflare, și să evite insistențele celor doi polițiști (unul are vrea s-o bage la închisoare, celălalt e îndrăgostit de ea din liceu).

Post Mortem: No One Dies in Skarnes
Post Mortem: No One Dies in Skarnes

Bineînțeles, din toate aceste planuri care se ciocnesc, nu are cum să nu sară umorul, dar Post Mortem nu e în niciun caz o dramedie. Drama e dramă, horror-ul e horror, iar umorul e câteodată negru, câteodată cald, dar niciodată parodie. Post Mortem își ia protagoniștii în serios, cu toate vulnerabilitățile, impulsurile egoiste, raționamentele cinice și acțiunile reprobabile – toate puse în brațele spectatorului, căruia nici măcar umorul nu-i oferă o grilă confortabilă de a se raporta la ceea ce vede.

Serialul e disponibil pe Netflix.

 

Nine Perfect Strangers
Nine Perfect Strangers

Nine Perfect Strangers (David E. Kelley, 2021)

Nouă americani cu probleme sunt ademeniți într-o cură de 10 zile la un centru wellness din California pe cât de luxos, pe atât de dubios în metode. Speranța moare ultima. Asemenea pacienților veniți să-și trateze depresiile de tot felul, și care aleg să urmeze tratamentul în ciuda tuturor semnalelor negative – așa am ales și eu să urmăresc până la capăt cel mai nou hit Hulu (se pare cea mai vizionată producție originală a lor de până acum).

Nine Perfect Strangers îți ia ochii prin multe lucruri – de la distribuție, imagine, coloană sonoră (în cele din urmă devine un bâzâit sâcâitor) –, dar până la final (de fapt e clar cu mult înainte), promisiunea nu e onorată. Ceea ce îl salvează oarecum e că această promisiune probabil nu a fost niciodată clară nici pentru realizatorii lui: e satiră sau e pe bune? Așa se explică cum Nine Perfect Strangers te poate atrage pe bucăți (când dramă, când comedie, când pur și simplu smoothie food porn în slow motion), dar eșuează ca întreg.

Nine Perfect Strangers
Nine Perfect Strangers

Bucățile care funcționează sunt mai degrabă actorii, toți unul și unul, și mai puțin personajele. Personajele sunt de fapt niște crochiuri, deși unele au ceva mai multă culoare, reușesc să treacă dincolo de stadiul de schiță în creion în funcție de necesitățile scenariului. Pe același tipar al tipului de terapie subversivă care se practică la centrul Tranquillum – pentru care ți-ai dat acordul crezând că e altceva – filmul îți bagă sub nas o falsă premisă, aceea că toate partiturile sunt egale când de fapt unele sunt doar de umplutură. Există chiar o scenă în care șase dintre pacienți sunt sechestrați într-o cameră sub un pretext dramaturgic oarecare, pentru a permite narațiunii să-și desfășoare punctul culminant care îi implică doar pe ceilalți trei.

Serialul debutează cât se poate de reușit, cu o prezentare a acestor nouă străini, după vorbă, după port și, mai interesant, după mașini. Avem cuplul tânăr în Lamborghini decapotabil, galben, el băiat de bani gata (aflăm mai târziu că dintr-un pot la loto), ea influencer și fotomodel cu unghii false. El e plictisit de viață, ea are stima de sine la pământ și e dependentă de părerea celorlalți (like-uri și inimioare). Sunt personajele cele mai marginale și primele date la o parte pe măsură ce Nine Perfect Strangers își urmează cursul spre marile revelații care includ mult mai puține personaje. O revelație este și Samara Weaving, care își joacă personajul obsedat de rețele sociale de parcă ar primi refresh la fiecare câteva secunde: nevoia de validare și îndoiala de sine continuă sunt distilate într-o permanentă și abruptă ezitare fizică și verbală.

Nine Perfect Strangers
Nine Perfect Strangers

Avem apoi jurnalistul gay mizantrop și narcisist (Luke Evans), care conduce un SUV masiv – un loc în care se poate izola de restul oamenilor și poate o încercare de a proiecta masculinitate și autosuficiență (e cel mai sceptic din tot grupul). Și, desigur, avem doi perfect strangers care se antipatizează din prima zi, dar e evident în ce direcție vor evolua lucrurile. Ea e o scriitoare de romane de dragoste, cu prea multe răni din dragoste (sedan de lux cu geamuri mate, ca să nu te vadă nimeni când bocești); el e un fost sportiv de performanță cu o carieră eșuată (decapotabilă old-school, o epavă cândva la modă, la fel ca el). Melissa McCarthy și Bobby Cannavale joacă (bine!) două personaje de comedie romantică pierdute într-un serial care ar vira mai degrabă spre dramă/film de mister/thriller. Pe lângă asta, Nine Perfect Strangers are și o doză mare de comic involuntar care-i subminează intențiile mai serioase. Ca să ajungem la acest aspect trebuie să facem un mic ocol printr-o altă interpretare excepțională.

Nine Perfect Strangers
Nine Perfect Strangers

Trei dintre cei nouă nu sunt străini deloc, se cunosc chiar de-o viață. Clanul Marconi se prezintă într-un break ponosit de familie, trei scaune sunt ocupate – tată, mamă, fiică – și între ele un hău imens, un fiu/frate absent. Spre deosebire de celelalte personaje – ale căror drame nu te ating pentru că sunt pur și simplu amintiri povestite în terapia de grup (eventual cu niște flashback-uri sau halucinații ajutătoare) – în cazul acestei familii, tragedia din scenariu chiar funcționează pe ecran, pentru că poate fi jucată la timpul prezent, cu reproșuri și autoînvinovățiri de toate părțile. Dacă aș fi citit cronicile înainte să încep serialul, probabil l-aș fi văzut oricum doar pentru Michael Shannon și nu aș fi regretat. În rolul tatălui îndurerat, Shannon e centrul de greutate emoțională al serialului… dar nu și personajul/starul lui principal.

Nine Perfect Strangers
Nine Perfect Strangers

Familia Marconi nu și-ar fi permis niciodată taxa de participare la Tranquillum, dar au primit un discount pentru că povestea lor are o miză pentru însăși fondatoarea centrului, o rusoaică misterioasă stabilită acum în California. În cuvintele unuia dintre personaje, Masha e un „unicorn magic din Blocul Estic”… și chiar asta vedem. Intră în scenă Nicole Kidman, rochie albă, păr până la talie, eclerată până la aură, ca o regină elf din Lord of The Rings, gata să-ți ia durerea cu mâna, să te privească în ochi și să te vindece cu o incantație. E greu de spus dacă personajul ar fi avut vreo șansă la credibilitate/autenticitate în forma descrisă mai sus. Cert e că de fiecare dată când deschide gura – cu cel mai fals accent rusesc care ar rușina și un film de serie B, pe care îl și folosește aleatoriu –, Nicole Kidman sabotează toate convențiile stabilite până atunci. Scenele cu ea aduc mai degrabă a bloopers; în cel mai bun caz e un camp asumat (e totuși Nicole Kidman), dar scopul acestei exagerări nu e nicăieri de găsit (mai ales că povestea ei e la fel de tragică).

Nine Perfect Strangers
Nine Perfect Strangers

Fie că e într-adevăr un guru autentic, o escroacă sau o psihopată manipulatoare, personajul lui Kidman e pur și simplu din alt film, unul prost. Partea proastă e că nu e un personaj marginal, o excentricitate la marginea cadrului. Partea bună e că toate celelalte personaje își văd de treaba lor – apariții episodice marginale, eroi improbabili de rom-com sau familii în limbo după o traumă majoră – și construiesc micro-seriale pe cât de bune te-ai aștepta… de la o producție cu Nicole Kidman pe afiș.

Serialul e disponibil pe Amazon Prime Video.

 



Critic și jurnalist de film, absolvent al UNATC. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu, și a fost redactor la emisiunea Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame se ocupă de rubrica Watercooler Wednesdays – topul lunar al serialelor.