Watercooler Wednesdays: The Midnight Club & The Watcher

26 Octombrie 2022

Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

 

Trick or Treat… serialele lunii octombrie sunt despre case bântuite. Iar gradul de recomandare pentru fiecare este invers proporțional cu așteptările pe care le aveam. Treat-ul e The Midnight Club care, recunosc, era pe lista de în-caz-că-nu-apare-altceva. L-am început în timp ce așteptam să iasă The Watcher, care s-a dovedit până la urmă the trick. Ambele sunt filme de gen și au în spate niște showrunneri foarte cunoscuți și, cel mai important, ambele sunt produse de Netflix – deci nu prea ar fi trebuit să fie loc de surprize.

Mike Flanagan are o reputație decentă în lumea horror-ului de cinema, dar în ceea ce privește micul ecran, e tipu’ ăla care face seriale cu case bântuite în care par să joace mereu aceiași actori. După ce văzusem The Haunting of Hill House și The Haunting of Bly Manor, eram convins că o poveste cu niște adolescenți într-un hospice bântuit nu doar că nu o să-mi ofere prea mult, dar și că la fiecare pas voi ști dinainte ce urmează să mi se ofere. Ei bine, The Midnight Club e o dovadă (neașteptată) că practice makes perfect. La a treia poveste cu case bântuite, Flanagan nimerește dozajul perfect (chit că asta înseamnă să o lase mai moale cu bântuiala).

Ryan Murphy pe de altă parte, și-a câștigat pe bună dreptate renumele de cea mai mare forță din TV. Porecla a apărut după ce a semnat un contract uriaș cu Netflix, dar adevărul e că Murphy a fost tot timpul acolo, șansele sunt mari să nu știi cine e, dar să fi văzut un serial făcut de el. Două dintre cele recente le-am discutat deja în această rubrică, Halston și The Andy Warhol Diaries, dar tot Murphy e cel care a creat seria American Horror Story. Trailerul de la The Watcher, cu toate starurile aliniate frumos pe muzică, e fix ce trebuie și aveam mari așteptări de la el. Dezamăgirea ulterioară se potrivește mănușă subiectului: o familie de bună credință e ademenită cu o ofertă imobiliară ideală, afară e vopsit gardul, dar înăuntru e plin de tuneluri secrete… într-unul din ele s-a rătăcit și răbdarea mea pentru un produs media care vrea să îmi vândă ceva, dar nu se poate hotărî ce.

 

The Midnight Club
The Midnight Club

The Midnight Club (Mike Flanagan, Leah Fong, 2022)

Există un motiv pentru care n-am auzit de Christopher Pike, autorul adaptat în The Midnight Club. E același motiv pentru care aș fi trecut cu vederea serialul, dacă nu ar fi avut împachetarea horror: genul programului, young adult. Nu știu cum stau lucrurile în literatură (și dacă Pike e o excepție), dar serialele țintite către acest public imaginar sunt probabil un mai mare deșert al creativității chiar și decât francizele cu supereroi. Desigur, combinațiile dintre cele două genuri sunt și cele mai letale, dar asta pare oricum să fie norma producțiilor YA din ultimii ani: „tineretul” e mereu chemat să îndrepte o lume strâmbă (sau de-a dreptul distopică) descoperindu-și superputerile, magia și romanțele cu vampiri; sentimentul general e că urmează un viitor luminos și că viața le aparține. Or aici e deja primul pariu câștigat de The Midnight Club: nu, nu ești special, nu există viitor luminos – de fapt, nu există niciun viitor, maxim 6 luni, un an.

La toamnă mă duc la Stanford…” – reacția protagonistei la vestea că are cancer e, retrospectiv, una dintre cele mai bune replici din serial. Un fel de „nu pot, am planuri” care adună straturi peste straturi de emoții universal valabile încă nedecelate, plus un pic de comentariu social localizat (apropo și de promisiunile aurite ale literaturii YA): șansele să fii acceptat la Stanford ar trebui să fie mai mici decât un cancer tiroidian la 17 ani.

The Midnight Club e o gașcă de adolescenți cu boli terminale, pacienți ai hospice-ului Brightcliffe. În fiecare seară supraviețuitorii se adună în bibliotecă lângă șemineu, beau vin din stash-ul doctoriței și spun povești de groază, SF-uri, neo-noir-uri (toate scrise de același Christopher Pike), în care se distribuie ca actori principali. E un mod de a trișa moartea, de a trăi o viață sau mai multe în imaginație, de a-și face curaj, de a face pace și de a-și cere iertare.

The Midnight Club
The Midnight Club

Ilonka, eroina care nu va merge la Stanford, e cea mai nou intrată în acest club în care apartenența este pe viață… și un pic după. Nimeni nu știe cum a început clubul, fiecare nou-venit e inițiat de cei care sunt deja acolo, dar nu e ca și cum alumnii ar mai fi în viață să le ceri detalii. Dar tocmai asta li se cere celor plecați: detalii de dincolo; pactul dintotdeauna a fost ca cine moare primul să facă tot posibilul să dea un semn. Iar semne sunt destule: un pârâit de interfon din camera special amenajată pentru muribunzi, niște fantome care pot foarte bine să fie halucinații de la diversele medicamente și un cât se poate de real subsol secret unde se pare că foștii proprietari (un cult religios) se dedaseră la sacrificii umane. Cum spuneam, Ilonka e cea care împinge toate semnele astea spre ceva coerent, convinsă că o fostă pacientă s-a vindecat în mod miraculos și că totul are legătură cu această casă misterioasă.

Tot ea e catalizatorul narațiunii horror, dar asta nu înseamnă că celelalte personaje sunt de umplutură așteptându-și cuminte sfârșitul violent (nu e horror cu adolescenți, dacă la final nu rămâne unul/una singură în viață, nu?). De fapt, de umplutură e într-un fel narațiunea horror – și o spun cât se poate de admirativ pentru mixajul horror executat aici de Mike Flanagan. Mai un jumpscare, mai o povestire în ramă cu criminali în serie, mai un vis premonitoriu, o umbră în oglindă etc: horror-ul aici e la acoperire, un leitmotiv muzical, fix cât trebuie și unde trebuie, încât să nu te prinzi că ai dat play la un film de gen și până la urmă ai văzut o dramă în toată regula, un tearjerker cu adolescenți pe moarte. 

The Midnight Club
The Midnight Club

Asta nu înseamnă că ce ține de horror aici nu e onest făcut sau o diversiune. Dimpotrivă, horror-ul e un contrapunct necesar pentru atâta dramă, iar Flanagan bifează și câteva meta-referințe la specificitățile genului, folosindu-se de pretextul povestirilor în ramă: o povestire cu fantome este întreruptă de o discuție tehnică despre natura jumpscare-urilor și dacă pot fi ele încadrate cu adevărat la „terifiant” sau sunt doar reacții instinctive la un stimul extern. Pe de altă parte, serialele precedente ale lui Flanagan cu case bântuite au avut mereu o amprentă melancolică, pe acel tipar al fantomelor care nu-s nici rele nici bune, doar chinuite de cine știe ce moarte tragică, așteptând un soi de eliberare/ împăcare cu sine. Iar The Midnight Club are chestia asta din belșug, chit că nu e vorba de fantome, cât de persoane vii, dar cu aceeași nevoie de a se împăca (a priori) cu o moarte tragică.

 

Serialul e disponibil pe Netflix

 

The Watcher
The Watcher

The Watcher (Ian Brennan, Ryan Murphy, 2022)

Cel mai iritant lucru la The Watcher nu ține atât de părțile proaste, ci de combinația bulversantă și doar aparent întâmplătoare dintre părțile proaste și cele bune. The Watcher ilustrează foarte bine un trend în TV/streaming, un soi de artă manufacturată din prefabricate. Diferența față de succesele sau flop-urile de ecran mare (rețetele foarte exacte ale filmelor cu supereroi, de exemplu) e că unele dintre aceste prefabricate pot fi gândite și executate la cel mai înalt standard artistic dincolo de funcția lor imediată în întreg (nu măiestrie tehnică ci artă, adică acel rezultat care nu poate fi replicat de doi profesioniști aflați pe aceeași treaptă valorică). La final, depinde de cum te situezi față de această jumătate de măsură, vezi partea plină a paharului, sau partea goală? În cazul ăsta n-am putut să scap de senzația că am fost păcălit, că realizatorii acestui serial nici măcar n-au încercat să scoată ceva mai mult din (și dincolo de) ideile bune care le-au venit la primul brainstorming.

The Watcher
The Watcher

The Watcher are în centru o familie new-yorkeză cu bani (aparent), care se mută într-o casă de vis (aparent) dintr-o suburbie idilică (aparent). Nimic nu e ceea ce pare, cam ăsta este mecanismul din care se hrănește intriga, iar în centru e vila cea mai râvnită din cartier în care tocmai s-a mutat familia Brannock. În scurt timp încep să sosească scrisorile amenințătoare, împachetate într-o obsesie imobiliară care pare să dateze de cel puțin un secol: „casa își dorește sânge proaspăt”. Toată lumea e pe lista de suspecți, dar în primul rând vecinii: de la cuplul de pensionari îmbrăcați în treninguri asortate și care vorbesc cu subînțeles mai ceva ca mafioții de modă veche din clanul Soprano, la cei doi frați de vis-a-vis, membri fondatori ai unei asociații de prezervare arhitecturală, pe care serialul îi împrumută direct din American Gothic.

The Watcher
The Watcher

Pentru vecini, pare că familia Brannock a subtilizat fără autorizație o bucățică din visul american care nu fusese proiectată pentru ei, iar acum au trecut la renovări: uite, bineînțeles că și-au adus un pian, mormăie cuplul asortat din șezlongurile lor colorate, deranjați nu atât de muzică, cât dintr-un un soi de rasism pe bază de design interior. The Watcher e bazat pe fapte reale – și aici e vârful cârligului care m-a prins în serialul ăsta și care m-a ținut agățat de fiecare dată când mă gândeam cum un scenariu atât de dezarticulat a trecut de filtrele Netflix. Cârligul în sine fiind promisiunea că în subsolurile narativului, Ryan Murphy țese o satiră socială – concluzia la final, și pentru care nu era necesar să ajung la final, e că Murphy, un cineast auto-declarat baroc, pur și simplu se joacă cu filtrele și nu duce lucrurile mai departe.

The Watcher
The Watcher

Tot ce e mai bun și mai rău în The Watcher e ilustrat succesiv în primele 10 minute. Serialul se deschide cu un traveling prin acest cartier impecabil, localnici fără griji populează aleile înverzite, angajați în activități desprinse din estetica reclamelor imobiliare: joggeri, câini de rasă în lesă, tenismene în alb cu racheta pe umăr. Dean și Nora Brannock și cei doi copii au venit la o vizionare de casă în ținute asortate – mama și băiatul în alb și gri, tatăl și fiica în diverse nuanțe de bej. Nu trebuie să fi citit interviul cu Ryan Murphy în care un asistent de producție îi cere aprobare pentru oja folosită de unul dintre personaje ca să înțelegi că e o intenție mai adâncă aici. Camera are și ea o dispoziție ciudată, insistând pe detalii de mobilier, glisând peste contururile casei, e ca un feed de instagram. Nivelul unu e evident acea aparență de paradis fragil/fals care trebuie construită pentru ca alungarea ulterioară să aibă tensiune dramatică. Nivelul doi ar fi acea satiră de care ziceam, în care însăși ideea de paradis domestic, așa cum e distilată în varianta real estate a visului american, e ceva condamnabil, sau cel puțin ceva ce merită ridiculizat. Punctul zero al satirei ar fi următorul: o familie își aruncă toate economiile într-o căsoaie pe care nu și-o poate permite și de care nu are nevoie (pe măsură ce cunoaștem poveștile foștilor proprietari devine clar că niciunul nu și-o putea cu adevărat permite).

În această viziune sarcastică, ceea ce e cu adevărat horror e pierderea de statut, chit că hybrisul va fi acoperit de tot felul de raționalizări. Raționalizări ca cele din scena imediat următoare, speech-ul îndârjit pe care Dean i-l ține unui prieten bancher care n-ar prea vrea să-i dea un împrumut: „Vreau ca fiecare copil să aibă camera lui. Vreau o curte suficient de mare în care să se joace. Școlile sunt mai bune. Fac orice ca să cumpăr casa asta.” Momentul în sine e bine lucrat doar că nu se leagă cu nimic de până acum și asta spune multe pentru că e de abia a doua scenă din film, dar atât de diferită de prima. E un salt mult prea mare înainte din punct de vedere al scenariului (Dean pare pur și simplu posedat) și un salt mult prea mare în lateral din punct de vedere al stilului (dintr-o convenție de dramă realistă am ajuns într-un soi de comedie îngroșată cu exponenți middle class pe care îi apucă amocul). E o confuzie care doar sporește pe măsură ce detaliile se adună dezordonat și astfel de scene în contradicție stilistică încep să se succeadă și mai rapid.

The Watcher
The Watcher

Ieșind un pic din artă și intrând în zona de business, e de neînțeles însăși formatul de doar 7 episoade: serialele în general, chiar și cele bune, vor trage întotdeauna de conținut, ăsta e pactul cu bingingul, iar norma Netflix e de obicei 8, de multe ori chiar 10 episoade. Iar The Watcher tocmai de asta duce lipsă, de timpi în plus în care detaliile să se așeze. Scenariul ar rămâne la fel de găurit, dar încetinind ritmul ai mai multe ocazii să ocolești creativ gropile. De la câțiva suspecți, lista se extinde continuu: agenți imobiliari, poliție, un profesor local, un cult satanist și inclusiv noii proprietari, toată lumea pare să aibă un interes ca vila să iasă iar la vânzare. Cu cea mai nouă producție a sa, Ryan Murphy pescuiește în ape tulburi de unde scoate numai red herrings – dar fiecare nouă pistă de investigație e abandonată aproape imediat ce este enunțată. Degeaba tragi nădejde că o mână auctorială va dirija toate aceste prefabricate în ceva unitar și coerent, fiecare personaj din această orchestră cântă după propria partitură. Un singur lucru zbiară toți la refren – amintind de acea promisiune de satiră niciodată împlinită: „Get the fuck off my property!

 

Serialul e disponibil pe Netflix



Critic și jurnalist de film, absolvent al UNATC. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu, și a fost redactor la emisiunea Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame se ocupă de rubrica Watercooler Wednesdays – topul lunar al serialelor.