Watercooler Wednesdays: Welcome to Utmark, Halston, Crime of the Century

26 Mai 2021

Watercooler shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă… astăzi nu mai avem birouri, cinemaurile funcționează la capacitate redusă, iar conținutul pe platformele de streaming crește exponențial. Watercooler wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

 

Welcome to Utmark (Dagur Kári, Kim Fupz Aakeson, 2021)

Twin Peaks, Fargo, western norvegian. Sunt trei cârlige de marketing – toate adevărate – care sar în ochi cinefilului care vrea să se documenteze puțin înainte de a începe această serie scandinavă (scenariu danez, casting norvegian, regizor islandez). Comparația (pozitivă în mai toate cronicile) cu cele două seriale americane ar fi flatantă dacă Welcome to Utmark ar fi doar o sumă de influențe și tropi cinematografici pastișată peste acel fundal social-geografic scandinav atât de recognoscibil și ofertant vizual (de la umor negru la violență la peisaje melancolice). Senzația care rămâne după cele 8 episoade petrecute în nordul Nordului e într-adevăr una de „sumă de”, doar că sunt atât de multe elemente valoroase (și aparent contradictorii) care se adună în această sumă, încât e practic o minune că au loc unele de altele, și pe deasupra că toate funcționează aproape perfect.

Welcome to Utmark
Welcome to Utmark

Welcome to Utmark e, după toate aparențele, un neo-western, cu diferența nesemnificativă că frontiera e aici în Nordul Sălbatic, iar deșerturile sunt de zăpadă. Personajele sunt cele cunoscute și codificate deja în epoca clasică a westernului: de la profesoara de oraș care vine să aducă „civilizația” în sălbăticie, la șeriful local corupt și laș, la nelipsitul și prosperul antreprenor de pompe funebre. Influența Fargo/Twin Peaks – care merge de fapt în paralel cu o veche tradiție a otherness-ului în cinemaul scandinav – se vede în ciudățeniile acestor personaje împrumutate din western. Profesoara e o lesbiană fugită dintr-o sectă religioasă, șeriful suferă de diaree cronică, iar cioclul își întreabă invariabil clienții: „cu factură sau fără?”. În cuvintele peștelui local – un tip de altfel foarte sensibil și manierat – nemulțumit de outfiturile provocatoare ale noilor fete venite din Albania, pe care încearcă să le îmbrace în hainele soției lui decedate: „trebuie mai multă eleganță, nu facem un film porno, suntem totuși în Norvegia.”

Welcome to Utmark
Welcome to Utmark

Conflictul care ține în spate toată această galerie de personaje și le invită să se desfășoare vine tot din western, și e unul civilizațional. Finn, omul alb (sudist, invadatorul norvegian), crescător de oi, intră în conflict cu indigenul Bilzi din comunitatea Sami, crescător de reni. Doar că polii sunt acum inversați față de un western clasic: toată puterea și tehnologia par să fie de partea indigenului, nu a omului alb. Bilzi își urmărește turmele – într-adevăr mai mândre și mai cornute – prin satelit, Finn conduce un hârb de camionetă, și e el însuși un hârb care nu pornește fără alcool (iar „apa de foc” o aduce Bilzi de la contrabandiștii finlandezi). La un nivel mai profund, Bilzi e de fapt omul de acțiune (personajul care ia, face, drege), Finn vrea doar să fie lăsat în pace. Welcome to Utmark e un exemplu foarte reușit al acestui tip de mecanism narativ, în care (anti)eroul înaintează și se dezvoltă nu prin propria acțiune, ci prin faptul că i se întâmplă lucruri. Mă rog, Finn face totuși ceva: îl calcă pe Horagallis, dulăul lui Bilzi care îi tot omora oile. E o bombă amorsată care ticăie când mai tare, când mai încet – Bilzi mai împușcă o oaie, Finn mai împușcă un ren –, care oferă serialului suficientă tensiune dramatică și libertatea de a explora în voie toate aceste personaje în dimensiunea lor comică.

Asta pentru că Welcome to Utmark e, după toate aparențele, o comedie. Iar umorul nu e aici pentru relaxarea tensiunii dramatice (miza e dimpotrivă, să nu o tulbure), el curge paralel cu narațiunea, ba chiar îi și rezolvă momente de intrigă. De pildă, micro plot twist-ul cu agenții de la poliția de frontieră care vin să tulbure apele și ginul rusesc de contrabandă. În timp ce toată lumea implicată în trafic (practic tot orășelul) bagă capul la cutie, temuta forță de frontieră – până la urmă doi agenți tineri cu o înclinație spre sexul în aer liber – își încheie repede misiunea în urma unui accident de vânătoare. De cealaltă parte, vânătorii sunt evident niște neofiți, plecați în căutarea celebrului lup care bântuie pe la marginea orașului. Măiestria scenaristică a premisei comice, urmată, episoade bune mai târziu, de punchline, merită acest mic spoiler: lupul nu există, îl inventează șeriful – un excelent sofist – pentru a-i demonstra lui Finn că nu câinele lui Bilzi îi omoară oile. 

Welcome to Utmark
Welcome to Utmark

Welcome to Utmark nu e însă o comedie western. Umorul nu parodiază, iar aceste personaje – în ciuda construcției lor care le face unicat prin câte o ciudățenie comică – nu sunt în niciun caz caricaturi. Asta pentru că serialul are buna inspirație de a muta în interior lupta dintre „bine” și „rău” – piatra de temelie a westernului clasic. Divorț, doliu, alcoolism, ură de sine, violență domestică, incertitudini sexuale, devoțiuni romantice suicidale… posesiuni demonice. Fiecare dintre aceste personaje „trece prin ceva” și încearcă să-și mențină busola morală. Fiecare are o poveste personală de jucat, nu doar un rol secundar într-o comedie/film de gen. Iar atunci când le vine rândul, fiecare personaj și drama aferentă îmbibă o duioșie nebănuită ceea ce cu doar câteva minute mai înainte era o excelentă comedie… sau un neo-western… sau o dramă de familie în care personajul principal e de fapt un copil.

Serialul e disponibil pe HBO Go.

 

Halston
Halston

Halston (Ryan Murphy, 2021)

God bless Jackie Kennedy!” / „Fuck Jackie Kennedy!” Sunt două replici care încadrează vreo 7 ani din viața designerului Halston (Ewan McGregor în rolul principal). Arhicunoscutele pălării pillbox purtate de prima doamnă la inaugurarea lui John F. Kennedy în 1961 (dar și cea de la asasinarea președintelui, doi ani mai târziu) au fost creațiile lui. Dacă ar fi să ne luăm după această serie biografică, Jackie l-a făcut pe Halston celebru purtându-i pălăriile. Apoi l-a făcut de-a dreptul o icoană a modei renunțând la pălării și forțându-l pe Halston să se reinventeze și să facă tranziția de la modist la designer de îmbrăcăminte – uniforme pentru aviatori, uniforme pentru echipa olimpică a SUA, parfumuri, valize, covoare, și practic orice putea fi inscripționat cu numele lui.

Halston e plin de asemenea pastile informative la confluența dintre modă și istorie, pop culture și name-dropping (toate cu un excelent fundal sonor, care traversează cele trei decade de dominație ale casei Halston, de la hippie la disco). Dar ceea ce mi-a atras atenția la toată povestea cu Jackie și epoca pe care o delimitează e că cele două replici ale lui Halston sunt despărțite doar de cartonul cu titlul filmului. Au trecut de-abia 3 minute din primul episod și două lucruri îmbucurătoare, ambele confirmate ulterior, au decurs de aici. Primul – o biografie în care un asemenea detaliu e doar rampa de lansare către altceva trebuie să fie al naibii de interesantă. Al doilea, legat și de faptul că această serie are doar 5 episoade (în loc de standardul de 8, care a devenit aproape un trademark al Netflix) – e oare posibil ca Netflix să nu fi făcut de data asta pactul cu acel diavol al streamingului care deșiră un scenariu până i se rupe țesătura dramatică?

Răspunsul la această întrebare e totuși un pic mai nuanțat, pentru că de fapt Netflix nu prea avea ce să lungească. Halston a cucerit America cu stofe de lux (Ultrasuede, cașmir) și design-uri aerisite, care curg, tăiate dintr-o bucată, și din care a fost eliminat tot ceea ce era accesoriu inutil (caftane, rochii-cămașă). Halston e(ra) sinonim cu luxul în care poți să te tolănești și croiala eliberatoare în care poți să dansezi disco. Halston, serialul, pare că se adaptează acestui principiu și flutură vreme de doar 5 episoade asemenea unui caftan colorat, fără să se lase tras în jos de prea multă dramă. Există desigur momente tensionate, atacuri de panică și prăbușiri emoționale, dependență de droguri, adicții sexuale și epidemia HIV, toate ieșite din umbra unei copilării nefericite.

Halston
Halston

O parte din critici au deplâns faptul că Halston nu sapă mai mult în psihologia personajului, că preferă stilul în detrimentul conținutului. „Recenziile nu contează”, declară Halston în momente cruciale de eșec, când ceilalți nu par să-i înțeleagă viziunea creativă. Nu e vorba că n-ar fi înțeles criticii de film despre ce e vorba în Halston, întrebarea mai bună e: contează? Cinemaul, cu atât mai mult cel care intră la categoria „micul ecran”, are și o funcționalitate de consum… la fel ca moda. Halston e chiar interesant din acest punct de vedere, pentru că intră destul de serios în bucătăria internă unde se fac aranjamentele dintre artă și industrie (iar diferențele nu sunt semnificative față de cum funcționează lucrurile în industria de film). Cu ajutorul unor investitori care îi direcționează talentul în funcție de trendurile din piață, Halston își construiește practic un imperiu bazat pe licențierea brandului la nesfârșit: parfumurile Halston, covoarele Halston, valizele Halston. Atunci când imperiul începe să se clatine, nu se întâmplă din cauza cocainei și a petrecerilor nesfârșite, ci pentru că Halston refuză să-și pună la timp numele pe o pereche de blugi, iar Calvin Klein saturează piață și ia tot profitul.

Halston
Halston

You’re only as good as the people you dress” era unul dintre motto-urile lui Halston, iar serialul îl pune în practică prin distribuirea lui Ewan McGregor în rolul principal. Halston e un serial la modă despre modă. E cinema de consum, fără dureri de cap și excelent executat, dar prestația lui McGregor e cea care îl face memorabil. McGregor tolănit pe canapea, în pielea lui Halston (și în hainele lui Halston, nelipsitul pulover negru cu guler), vorbind cu vocea lui Halston (un accent aristocratic tărăgănat, inventat doar pentru sine de un băiat evadat din Indiana rurală), e motivul care te face să rămâi la rândul tău tolănit pe canapea, uitându-te practic la o defilare de modă cu replici. Halston – singur sau însoțit de anturajul său de supermodele, The Halstonettes – intrând pe ușă la Studio 54, ieșind din limuzină, sau pur și simplu plutind pe străzile din NY în combinații chic minimal cromatice (roșu, negru, alb, dar niciodată toate trei), accesorizat mereu cu ochelari negri cu ramă groasă la ochi și o țigară aprinsă în mână… aici se concentrează sex appeal-ul aceste miniserii Netflix. „Vreau ca oamenii să-mi recunoască creațiile pe stradă și să exclame: Ăsta e un Halston!” Habar nu aveam cine a fost Halston înainte să văd acest serial, cei în temă s-au declarat în general încântați de prestația actorului scoțian. Însă ce pot spune cu siguranță despre Halston e: asta e un McGregor!

Serialul e disponibil pe Netflix.

The Crime of the Century
The Crime of the Century

Crime of the Century (Alex Gibney, 2021)

În Magnolia lui Paul Thomas Anderson există o scenă minunată cu personajul jucat de Julianne Moore așteptând într-o farmacie rețeta pentru soțul ei muribund de cancer: Prozac, morfină lichidă, și multe altele. Farmacistul bătrân și asistentul său își aruncă ocheade, o scanează suspicios pe Moore, șușotesc și dau telefoane de verificare. Asistentul caută să o tot descoasă, încercând să afle dacă le folosește pe post de drog, sau măcar să se asigure că nu o să le folosească pe toate odată.

Crime of the Century, mini-miniseria HBO (doar două episoade) despre epidemia de opioide din SUA, mi-a adus în minte această scenă. Impertinent, dar până la urmă dintr-o grijă autentică față de pacient, acest asistent ar fi salvat poate pe câțiva dintre cei aproape 500.000 de americani care au murit în urma unei supradoze cu opioide sintetice. Doctori, farmaciști, distribuitori de medicamente, birocrați cumpărați, politicieni sponsorizați, sunt verigile slabe ale unui lanț care pleacă de la producători și se termină la pacienți/dependenți. Crime of the Century își merită numele tocmai pentru că vinovățiile sunt atât de împărțite, criza consumului de opioide sintetice e practic furtuna perfectă, care numai în America se putea întâmpla.

The Crime of the Century
The Crime of the Century

Dar să o luăm cu începutul, deși nu chiar de la Egiptul antic, cum face regizorul Alex Gibney într-un efort uriaș de condensare a informației. E un efort dublat de un talent înnăscut de a povesti: talking heads, imagini de arhivă, animații, muzică, toate sunt îmbinate fără cusur (să amintim aici că Gibney are și un Oscar pentru documentar, Taxi to the Dark Side). Opiu, morfină, codeină (naturale), heroină, oxicodonă, fentanil (sintetice) – toate au fost la un moment dat medicamente. Ultimele două încă sunt și au produs în SUA cea mai gravă criză de sănătate publică dintre epidemia HIV și COVID19. Aceste medicamente sunt în același timp și droguri – adică folosite ilegal și impropriu. Dar efectele (dependență, supradoză) sunt aceleași pentru toți consumatorii: cei care au nevoie de ele și le iau cu rețetă, cei care nu au nevoie de ele și le iau cu rețetă, și cei care pur și simplu le cumpără de pe stradă. Ca cercul să devină și mai vicios, toleranța dobândită în timp (sau imposibilitatea de a-și procura medicamentele cu rețetă) împinge consumatorii spre substitute ca heroina.

În această furtună perfectă există desigur un punct de inflexiune, și aici degetele arată invariabil spre Big Pharma, și inovațiile lor. Nu atât cele tehnologice, cât cele care țin de modelul de business: folosirea tehnicilor de advertising (în UE, de exemplu, e ilegal din 1992 să faci publicitate la medicamente care se eliberează cu rețetă), sponsorizarea doctorilor care prescriu medicamentele lor (celebrul lobby american), bonusuri fără limită pentru agenții de vânzări (cultura performanței și a profitului). Aceste substanțe existau cu mult înainte de 1996, când Purdue Pharma inventează practic o nevoie pentru un medicament (OxyContin), și nu invers. Opioidele sunt analgezice foarte puternice folosite pentru tratarea durerilor acute (cancer, postoperatorii etc.), inovația OxyContin a fost să mărească această nișă la practic orice fel de dureri. Pentru a convinge medicii să prescrie cât mai mult aceste medicamente foarte puternice, producătorul a inițiat o revoluție în practica medicală. Pe lângă cele 4 semne vitale arhicunoscute (puls, respirație, presiune arterială, temperatură) producătorii OxyContin au împins în față un al 5-lea: durere (cuantificată subiectiv pe o scară de la 1 la 10).

Crime of the Century e un tur de forță – informație, emoție și meșteșug cinematografic impecabil –, care te face să înțelegi mai bine de ce medicamentele și drogurile sunt traduse în engleză prin același cuvânt. Documentarul lui Alex Gibney vine cu această revelație apropo de polisemantismul lui drugs. De fapt cele două sensuri sunt identice, iar ceea ce face diferența nu ține de produs, ci de trei factori care se ponderează reciproc: dacă substanța e legală, dacă îți face rău și, mai ales, cine ți-o vinde. Iar în funcție de cine ți-o vinde, primii doi factori își schimbă foarte ușor direcția.

The Crime of the Century
The Crime of the Century

Ochiul sensibil și cuprinzător al documentaristului glisează peste orașele miniere falimentare, înglobând melancolic umbre ale visului american. Fiecare personaj, bun sau rău, e înrămat în propria biografie: miliardul pharma care a pornit cu visul de a elimina durerea, doctorul discreditat și văduvul mormon care încă încearcă să-l ierte, agentul de narcotice care visa de mic să fie polițist, paramedicul care și-a ales profesia pentru că doi colegi s-au prăbușit în clasă după o supradoză cu Oxy. Valorile americane răsar la tot pasul în acest film: de la etica muncii (work hard, play hard și apoi tratează-ți toate bolile cu mijloace cât mai hardcore) la cultura antreprenorială (o companie farmaceutică a inventat chiar și acadeaua cu fentanil și aromă de lămâie). Dincolo de partea de investigație și aranjare a informației într-o matrice digerabilă pentru orice spectator, Crime of the Century se remarcă prin această capacitate de a reflecta poetic o tragedie americană.

Serialul e disponibil pe HBO Go.

 



Andrei Sendrea Andrei Sendrea
Critic și jurnalist de film, absolvent al UNATC. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu, și a fost redactor la emisiunea Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame se ocupă de rubrica Watercooler Wednesdays – topul lunar al serialelor.