Watercooler Wednesdays: The White Lotus & Black Summer

28 Iulie 2021

Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă… astăzi nu mai avem birouri, cinemaurile funcționează la capacitate redusă, iar conținutul pe platformele de streaming crește exponențial. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

 

The White Lotus (Mike White, 2021)

Am binge-uit miniseria HBO despre oaspeții și angajații unui hotel de lux din Hawaii în două reprize diferite. După primele 3 episoade, eram pe deplin agățat în umorul de situație – câteodată un pic prea aproape de o comedie tip American Pie, uneori la limita de sus a ceea ce s-ar numi bad acting. Pe parcursul următoarelor 3 episoade, pe măsură ce situațiile amorsate în prima jumătate își culegeau roadele dramatice, The White Lotus părea că își epuizase tot avântul în niște decizii scenaristice de neînțeles. La final, însă, concluzia amară cu care am lăsat în urmă paradisul hawaian e că The White Lotus n-o fi neapărat printre cele mai bune seriale apărute anul acesta, dar cu siguranță e printre cele mai inteligente.

Serialul începe oarecum cehovian – nu cu o pușcă care va trebui folosită până la final, ci direct cu finalul și rezultatul împușcăturii: un coșciug îmbarcat în cala unui avion Air Hawaii. E un gimmick narativ, un flashforward care dă tonul pentru genul de satiră și umor caustic care infiltrează paradisul tropical la tot pasul: „We heard somebody was killed at the White Lotus… Well other than that, did you have a good vacation?”

The White Lotus
The White Lotus

Coșciugul din final funcționează în egală măsură ca un disclaimer aproape viclean pentru a camufla o întorsătură narativă necredibilă (deși extrem de satisfăcătoare estetic), dar necesară pentru a rotunji viziunea regizorală. Fără această scenă prevenitoare, incidentul fatal din final ar părea pur și simplu scos din joben. Cu această scenă, spectatorul e invitat să urmărească detectivistic indiciile, amorțit apoi într-o langoare tropicală în care nu se întâmplă de fapt nimic, și, în cele din urmă, încărcat cu anxietate pe măsură ce sejurul se apropie de final și nu doar că nu se vede nicio pușcă atârnată pe undeva, dar numărul de victime potențiale nu încetează să crească. Să le cunoaștem deci. 

Oaspeții White Lotus sunt exponenții acelui unulasută, fiecare cu propria poveste de îmbogățire, dar toți, fără excepție, albi (și nu doar albi, dar albi cu nuanțe WASP). Sprijinindu-se iscusit de propria premisă, scenariul îi întroduce unul câte unul, cu nume și prenume, pe măsură ce sunt luați în primire de angajații hotelului (doar cu prenume, detaliu grăitor, reminiscență) și îndrumați spre tipul de răsfăț pe care l-au ales.

The White Lotus
The White Lotus

Familia Mossbacher a făcut avere din industria tech. De fapt, banii i-a făcut ea – și continuă să-i facă, chiar și în concediu – ceea ce evident îi subminează masculinitatea lui. Împins de o spaimă medicală și câteva revelații despre propriul tată, Mark Mossbacher își orientează energiile către fiul adolescent, dependent de telefon și candidat eligibil pentru cultura Incel. Familia e întregită de fiica cea mare, Olivia, mereu gata să-și repudieze părinții albi și bogați, atât timp cât nu trebuie să renunțe la privilegiile moștenite – printre ele, posibilitatea de a-și aduce în vacanță o prietenă de culoare care o validează ca fiind de partea bună a luptei de clasă.

Avem apoi cuplul în luna de miere, băiatul de bani gata și jurnalista săracă, încă neobișnuită cu luxul, care trece prin ultimele zvâcniri de independență înainte să devină soția-trofeu, gazdă de dineuri caritabile. „And what’s wrong with that? A trophy shines, it’s a source of pride, a trophy’s made of gold”, îi spune mama-soacră, venită pentru câteva zile/episoade pe post de honeymoon crasher după ce fiul se plânsese că hotelul îi cazase într-un apartament mai puțin luxos. Încurcătura cu apartamentele e ceea ce declanșează până la urmă toate traseele de domino la capătul cărora se declanșează dispozitivul cehovian.

The White Lotus
The White Lotus

Tanya McQuoid are probabil cei mai mulți bani dintre toți, dar și un bagaj emoțional pe care îl cară după ea la propriu: urna cu cenușa unei mame abuzive de care nu reușește să se despartă. Excelent jucat de Jennifer Coolidge (rămasă în memoria culturii pop ca Stifler’s Mom), personajul pare cel mai desprins de realitate dintre toți bogătașii, dar și cel mai onest atunci când vine vorba de a recunoaște natura tranzacțională a relațiilor interumane dintre cei care au și cei care n-au. Și cu asta ajungem la „ce-a vrut să spună autorul”.

Autorul fiind aici Mike White – la bază scenarist, ocazional actor, de 3 ori regizor și finalist la Survivor. Dacă te uiți prin filmografia lui, ai putea fi convins că e vorba de două cariere diferite. White a scris Nacho Libre și School of Rock, ambele pentru Jack Black, și a împărțit Zmeura de Aur cu alți doi scenariști pentru dezastrul The Emoji Movie. Pe de altă parte, White a câștigat câteva Independent Spirit Awards, iar filmele lui au avut premiere la Sundance și Toronto. Acest eclecticism se reflectă din plin în tipul de comedie pe care îl vedem în The White Lotus.

Avem pe de o parte bătăliile ideologice cu întorsături de frază bine ascuțite, care se poartă la masa de seară a familiei Mossbacher, sau înșurubările estetice ale managerului de stațiune Armond, pentru a căror descifrare e nevoie de ceva mai multă cultură generală (tropical kabuki, de pildă, pentru a descrie modul în care angajații hotelului trebuie să fie o prezență vagă, interschimbabilă, retrasă în spatele unei măști zâmbitoare). Altădată, serialul intră lejer în zona umorului de sitcom pentru toată familia, cu glumițe pe baza acronimului BLM (Bureau of Land Management), pentru ca mai apoi să vireze fără menajamente înspre umorul scatologic (și în general biologic) din filmele pentru adolescenți, doar că fără avertisment și la un nivel de rating interzis minorilor. Firul roșu care unește toate aceste instanțe comice e senzația perpetuă de stânjeneală și inadecvare la care White își supune personajele. Treptat această stânjeneală se transferă din ce în ce mai mult spectatorului; râzi, dar îți vine și să întorci privirea, astfel încât personajul să poată ieși dintr-o situație penibilă cu o urmă de demnitate.

The White Lotus
The White Lotus

Problema de structură pe care o creează acest tip de umor e ca îngreunează considerabil empatia. Comicul lui White, de oricare tip o fi, lovește incredibil de bine în prima jumătate. Atât de bine încât în momentul în care personajele vin și cer de la tine o reacție umană la dramele lor mai mult sau mai puțin importante, de fapt nu prea te interesează. Ei, și aici vine întrebarea: E un eșec (o dramedie, în care drama e sabotată de prea multă comedie), sau e un succes, pentru că de fapt asta voia White tot timpul să arate? Serialul a fost aclamat ca o satiră socială a privilegiilor albilor bogați. Ceea ce și este, dar asta e doar jumătate din adevăr. Jumătatea cealaltă, de unde se trage și acel disconfort al spectatorului, e că la capătul sejurului nu ni se oferă niciuna dintre rezolvările etic-estetice cu care suntem obișnuiți: nu avem nici happy end, nici tragedie înălțătoare și nici vreun comentariu cinic asupra naturii umane. Bogații câștigă nu prin mașinațiuni și corupție, ci până la urmă pentru că nu au făcut nimic rău (și în definitiv nu câștigă nimic, doar o amânare până la următoarea criză existențială). Angajații hotelului își reiau rutina și zâmbetele exersate pentru noul grup de turiști VIP. Iar cei care erau în anticameră – cărora privilegiile le apăruseră conjunctural în față, trebuiau doar să le înhațe – se întorc la matcă după mici revolte, urmate de mici compromisuri (nici măcar nu poți să-i detești pentru ele). 

The White Lotus e disponibil pe HBO GO.

 

Black Summer
Black Summer

Black Summer 1 & 2 (John Hyams, Karl Schaefer, 2019 – 2021)

Există un anumit mod de a face cinema care reușește să livreze concomitent, din prima secundă, promisiunea, dar și confirmarea, că ai făcut alegerea corectă. E întâlnit mai des în filmele de gen, unde deschiderile șoc sunt mai la-ndemână – un exemplu excelent e horror-ul It Follows – și destul de comun în scurtmetraje, unde formatul restrâns împinge la creativitate. Până la urmă, ține de modul în care spui povestea și nu de subiect, dar evident nu orice început abrupt are aceeași capacitate de a ancora un spectator în ficțiunea care i se prezintă. 

Apocalipsa zombie Black Summer e unul dintre aceste filme, în care tot ce are mai bun cinemaul (în sensul de spectacol) este șlefuit la secundă și orice balast expozitiv a picat la montaj: ești invitat practic să te urci într-o mașină aflată în mers, care a accelerat de la 0 la 100 km/h înainte ca tu să participi la poveste. Aici, mașina în mers e chiar o mașină aflată în mers… … în care, trebuie să recunosc, m-am urcat din neatenție. Abia după ce am terminat și sezonul 2, mi-am dat seama că de fapt introducerea mea în universul Black Summer a fost una neortodoxă: am sărit peste episodul pilot. Orice cronică de film e însă un inventar de calități și defecte, dar și o experiență repovestită: Black Summer (sezonul 1) merită văzut în întregime, dar e un pic mai bun dacă e început de la episodul 2.

Black Summer
Black Summer

Mâna care învârte volanul, învinețită și plină de sângele altcuiva, e a unui hispanic. În dreapta, o femeie asiatică îl privește încordată, așteptând următoarea mutare. Pe bancheta din spate, o pensionară albă upper-class își mută ochii de la unul la celălalt, încercând să stabilească o alianță între femei, pentru orice eventualitate. Simțind privirile lor, bărbatul deschide vorba, se prezintă cum ar veni, dar o face după legile nescrise ale unei realități pe care nu o înțelegem, dar intuim că a șters orice urmă de contract social: „Hey… I’m not gonna rape you! I’m one of the good guys.

Sezonul 1 din Black Summer m-a prins din primul minut pe care l-am vizionat, iar această secvență introductivă e un manual de eficiență dramaturgică și estetică pe care realizatorii îl vor replica aproape perfect în toate episoadele. Regulile le învățăm din mers, odată cu personajele, singura diferență e că ele nu au timp să învețe din propriile greșeli.

Regula numărul unu: fugi. 

Regula numărul doi: într-o apocalipsă zombie nu există eroi, doar supraviețuitori, iar resursele sunt limitate.

Regula numărul trei: nu vorbi cu străinii; chiar dacă nu vor nimic de la tine (apă, mâncare, haine, adăpost, mașină, combustibil), e foarte probabil să te omoare de frică să nu o faci tu primul.

Regula numărul patru: dacă cineva a vrut să te omoare și să-ți fure resursele, dar acum sunteți fugăriți amândoi de zombie, coalizați-vă.

Regula numărul cinci: dacă cineva din grupul tău moare din orice alt motiv decât o mușcătură de zombie, fugi.

Oricine moare în Black Summer se transformă, asta e și singura licență creativă pe care și-o permite serialul la adresa canonului. E o găselniță suficient de bine gândită încât să ofere muniție creativă aproape nelimitată pentru a crea și rezolva situații tensionate în moduri neașteptate.

Black Summer
Black Summer

Black Summer se ridică deasupra altor producții similare pentru că își acordează în permanență instrumentarul dramaturgic și audiovizual la aceste premise foarte simple. Într-o societate atomizată, perspectiva camerei (POV-ul) nu are cum să fie decât una individuală. Nu există un plan, nu există o explicație, nimeni nu știe nici măcar cum a pornit totul. Totul e la nivel de zvon, iar intențiile celuilalt nu sunt niciodată vizibile până în momentul în care alege să acționeze. 

Ceea ce vedem și auzim e ceea ce vede și aude personajul pe care îl urmărim în acel moment. Din punctul ăsta de vedere, Black Summer glisează riguros într-o estetică minimalistă conceptual, dar extrem de roditoare vizual. Suntem în permanență cu personajul nostru, dar nu îl însoțim cu veșnica „cameră în ceafă”. Cu toate limitările pe care și le impune, Black Summer găsește mereu resursele care țin de gramatica filmului – montaj și mișcări de cameră, inclusiv cadre lungi nespecifice genului – pentru a ține pasul cu explozia kinetică a celor care vor să supraviețuiască și atât.

Black Summer își asumă această abordare la firul ierbii – un mort-viu alergând pe gazonul din suburbii, ce poate fi mai aproape de inima genului? – dar nu e însă un videoclip, sau doar artă cu zombie de dragul artei (sau al zombilor). Tocmai pentru ca nu vrea să demonstreze nimic despre umanitate și nici să-și învăluie protagoniștii în scenarii de viață elaborate (care viață?), explicații științifice (ce mai contează?) sau subplot-uri romantice (nu există timp pentru așa ceva), serialul oferă mai multă consistență decât media genului când vine vorba de adâncimea psihologică a personajelor. Deciziile pe care le iau personajele sunt bazate pe o continuă negociere (între ele și cu propria conștiință) a ceea ce intră în sfera umanității și a regulilor acceptabile pentru a fonda un nou contract social. E o sferă care se tot restrânge pe măsură ce devine clar că supraviețuirea e o chestiune de durată și cavaleria nu va veni vreodată.

Black Summer
Black Summer

Sezonul 2 din Black Summer rămâne oarecum fidel rigurozității minimaliste, dar plusează mai mult decât e cazul pe atuurile deja menționate. Cu alte cuvinte, după ce au obținut rezultate excelente pe principiul less is more, realizatorii au trecut la deviza more of less is more. Mai mulți oameni vii în luptă pentru resurse, mai multe narațiuni separate și dislocate cronologic, mai multă ambiție în materie de virtuozitate a camerei. Din punct de vedere al spectacolului, rezultatul e unul echilibrat: atunci când nimerește ținta, Black Summer 2 o nimerește drept în centru. Din punct de vedere al scenariului, sezonul 2 e dezamăgitor, și nu doar prin comparație.

Serialul e disponibil pe Netflix.



Critic și jurnalist de film, absolvent al UNATC. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu, și a fost redactor la emisiunea Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame se ocupă de rubrica Watercooler Wednesdays – topul lunar al serialelor.