Watercooler Wednesdays: The Baby & Outer Range

27 Aprilie 2022

Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

Recomandările de luna aceasta sunt, într-un fel, work in progress. Din The Baby, care de-abia ce a fost lansat pe 24 aprilie pe HBO MAX, am văzut acces la doar 6 episoade (ultimele două fără postproducție finalizată). Outer Range pe de altă parte, a intrat de puțin timp pe Amazon Prime, care lansează câte două episoade la fiecare săptămână. Se pare că modelul clasic de distribuție – serializare, amânarea gratificării – nu o să dispară prea curând sub asaltul binging-ului patentat de Netflix (un întreg sezon lansat la același moment). Din punctul ăsta de vedere o cronică de serial „in progress” e evident un pariu; cu atât mai riscant cu cât e vorba de seriale cu o doză importantă de supranatural/ SF (e relativ ușor să lansezi piste narative wow, e mult mai greu să închei satisfăcător o poveste de genul ăsta). În ambele cazuri e un pariu pe care nu m-ar deranja să-l pierd (și sunt ceva șanse la Outer Range) – ce-am văzut până acum merită toată atenția cinefililor de ecran mic.

Ambele producții au în spate debutanți în rolul de show runner, explorează premise din afara realității și sunt puternic ancorate în filmul de gen (Outer Range chiar în mai multe genuri deodată). Sunt însă două modalități diferite de a face cinema, de a-l ambala (serializa) și care cer lucruri foarte diferite de la privitor. Această opoziție e parțial determinată de genul primar abordat – horror pentru The Baby, western pentru Outer Range – care le dictează ritmul (alert vs. contemplativ), dar e susținută consistent de viziune creativă și alegeri stilistice care le transformă în ceva mai mult decât filme de gen. 

The Baby
The Baby

The Baby (Siân Robins-Grace, Lucy Gaymer, 2022)

You gotta see the baby! E una dintre acele replici intrate în istoria micului ecran. În cazul de față aș zice că imperativul e justificat. The Baby e o gură de aer proaspăt într-un peisaj al serialelor care, pe măsură ce se tot extinde, devine și din ce în ce mai monoton. Creativitatea tematică nu ține pasul cu producția, iar în streaming wars luptele se duc mai ales între clone și algoritmi. O comedie horror despre maternitate sună ca o combinație scoasă din joben de vreo inteligență artificială în căutare de noi subiecte de serial, dar ce contează e ce se întâmplă mai departe cu ideea asta.

Natasha (Michelle de Swarte) are 38 de ani, propriul ei restaurant și nu își dorește copii. Natasha e iritată chiar și de copiii celor mai bune prietene ale ei… nu atât copiii sunt problema cât mamele/ femeile însărcinate ale căror priorități și interese sunt altele decât tradiționala seară de poker cu fetele. Își aduc copiii în vizită, îți interzic să înjuri și să fumezi în fața lor, și se supără când glumești (oare?) că nu e prea târziu să facă avort.

The Baby
The Baby

Ce-i de făcut atunci când îți cade, la propriu, un plod în brațe? Primul lucru pe care îl descoperă Natasha e că e foarte greu să te descotorosești de el. Structura socială – și treptat cea internă, biologică – îți închide toate ieșirile. În situația total neverosimilă în care reușești să prinzi un bebeluș în brațe – la câteva secunde după ce mama lui s-a făcut zob alunecând/aruncându-se de pe aceeași stâncă de zeci de metri înălțime – va trebui să ai grijă de el.

Scena care urmează acestei întâlniri –niciun spoiler aici, totul e clar din trailer – dă măsura unei viziuni coerente despre maternitate care îmbină satira și umorul negru cu comentariul social. Pe urmele celor doi picați din cer, doi bărbați în uniformă își fac apariția la cabana Natashei de sub faleză. Eroina – în stare de șoc, cu sângele uscat al fostei mamei pe haine și față, și cu un copil necunoscut scâncindu-i în brațe – caută acum ajutor de la polițiști. Cel mai tânăr clănțăne de un pahar mare cu apă, cu mână liberă încleștată pe revolver ca să nu tremure: „E de la toată adrenalina asta.” Partenerul lui mai în vârstă își face apariția din baie scuzându-se pentru miros: „… e de la toată adrenalina asta.” Rămân amândoi cu mânile în șold, proptiți în uniforma care le dă sens, uitându-se stingher în jur, așteptând un semn că pot să dea bir cu fugiții. „Și acum ce urmează… nu aveți nicio idee, așa-i?!”

Sigur că e o nouă iterație a clișeului polițiștilor incompetenți, dar e mai interesant subtextul: nu știu ce se întâmplă mai departe pentru că sunt bărbați, sunt utili pentru concepție, dar apoi nu te poți baza pe ei. „Adrenalina” nu ține de accidentul/sinuciderea teribilă la care au asistat, ci de spaima de a fi responsabili de un copil mic. Pe parcurs viziunea se dovedește însă mai degrabă feminină decât feministă, pe măsură ce serialul explorează satiric sau empatic noi aspecte ale presiunii sociale, presiunii de grup (mamele nesuferite care dau sfaturi nesolicitate altor mame) și presiunii auto-induse (de a nu eșua ca mamă). Bărbații sunt marginiali, cei doi de mai devreme sunt expediați printr-un bolovan căzut de nicăieri care îi strivește în mașina de poliție… pe bancheta din spate bebelușul gângurește absent printre cioburi și pete de sânge.

The Baby
The Baby

De fiecare dată când Natasha încearcă să îl paseze altcuiva, cineva moare în mod stupid,  inexplicabil și foarte violent. În scurt timp coincidențele se adună dincolo de limita de rezistență a realului, și trebuie să conchidem odată cu Natasha că băiețelul ăsta are ceva malefic și e cumva responsabil pentru evenimentele nefericite care îl înconjoară. Finețea (și umorul) comentariului social și oglindirea lui în genul horror ar fi fost de-ajuns să-l facă un serial memorabil, dar The Baby plusează prin ambiguitate. Bebelușul e creepy, dar și incredibil de adorabil; abilitățile lui aparent paranormale de ai controla pe ceilalți au pe revers manipulare emoțională și răspunsuri codate genetic ale adulților care nu-i pot rezista. Căutând noi metode de a scăpa de el, Natasha devine inevitabil maternă… în stilul ei, încercând să-l adoarmă cu niște versuri de la Amy Winehouse, singurele care îi vin în minte „When you walk in the bar, and you’re dressed like a star/ Rockin’ your fuck-me pumps…”.

The Baby
The Baby

Michelle de Swarte – cvasi-necunoscută în film, comic de stand-up și fost model – e perfect distribuită în rolul Natashei, dar star-ul este micuțul Arthur Hills. Evident nu e vorba de actorie, Arthur nu știe să vorbească și nu înțelege indicațiile regizorale, dar e cu siguranță carismatic (You gotta see the baby!). Un star de film poate fi construit până la urmă din distribuție și montaj, iar The Baby e un exemplu perfect că și în epoca CGI, efectul Kuleshov rămâne baza. Fie că râde, se încruntă sau plânge, înțelesurile și emoțiile sunt citite/ simțite în funcție de ce cadre am văzut înainte și după. E cu adevărat remarcabil (și insesizabil) cum The Baby reușește să pivoteze o întreagă poveste horror în jurul unui actor care nu înțelege de fapt ce se întâmplă.

Serialul e disponibil pe HBO Max

 

Outer Range
Outer Range

Outer Range (Brian Watkins, 2022)

Outer Range se revendică de la atâtea genuri, formule și tradiții filmice încât e greu de zis care e până la urmă prioritar. Pe pagina Wikipedia a serialului e încadrat ca „science fiction neo-Western mystery thriller”, iar pe platforma Amazon, care l-a produs și îl distribuie, sunt bifate categoriile suspense și drama. Există de asemenea un sub-plot romantic și momente de comedie autentică – explorate prin formule consacrate de musical sau sub forma unor monologuri șlefuite intens și livrate maniacal, despre tot felul de nișe ale cunoașterii umane. După genul ăsta de expunere, ar trebui să urmeze de obicei un comentariu despre cum toate aceste bucățele se adună într-un tot unitar… faptul că aici se întâmplă tocmai invers cred că e și salvarea lui Outer Range.

Prin imagine, lirism și temele puse în discuție – izolare, noi frontiere, justiție particulară, cod de onoare –, Outer Range e un western, dar scheletul narativ vine mai degrabă din tradiția soap opera. Abbott și Tillerson sunt două dinastii de fermieri care se luptă pentru pământ și resurse de o sută și ceva de ani, cam de când strămoșii lor i-au alungat pe indieni din Wyoming și le-au furat pământurile. Acum un indian, pe deasupra și femeie, e șerif în orășel, iar pășunile pe care altă dată roiau bizonii sunt exploatate de cele două clanuri. De o parte a gardului de sârmă ghimpată, moștenitorii muribundului excentric Wayne Tillerson își fac de cap cu ATV-urile; de cealaltă parte, patriarhul Royal Abbott și băieții lui îi scrutează încruntați din șaua calului. 

Outer Range
Outer Range

Familia și pământul sunt prioritățile lui Royal (Josh Brolin) – și în viziunea lui una nu are sens fără cealaltă –, și ambele sunt amenințate de mașinațiunile Tillerson-ilor. Evident nu ar fi soap-opera fără secrete de/în familie: o noră fugită de acasă, o hippie misterioasă care-și pune cortul pe pământul lor, o crimă accidentală care unește și mânjește toată familia. Jocurile de culise și pălăriile de cowboy aduc a Dallas, dar sensibilitatea estetică și panoplia personajelor secundare virează cât se poate de conștient și referențial spre Twin Peaks (la rândul lui un omagiu-pastișă al acestei instituții a TV-ului american care este soap-opera).

Outer Range
Outer Range

Și, desigur, mai e și acea inexplicabilă gaură fără fund și cu diametrul unui cerc perfect, care apare peste noapte pe pajiștea de vest și spre care gravitează toate personajele. E bună pentru a scăpa de cadavre și dovezi incriminatoare, dar lucrurile și oamenii pe care îi înghite își găsesc până la urmă drumul înapoi… într-o formă alterată. E un secret pe care protagonistul ține cu tot dinadinsul să-l țină pentru el și despre care pare să știe mai multe decât (ne) spune. Iar Royal oricum nu spune multe, Josh Brolin e maestru la proiectat masculinitate ursuză, mârâitoare și cu resurse nebănuite pentru explozii violente. Iar atunci când totuși spune ceva, Brolin se potrivește bine și în rolul de profet al apocalipsei, monologând indescifrabil, dar poetic, despre sensurile acestui abis care i-a apărut în curte sau certându-se la rugăciunea de seară cu un Dumnezeu în care nu mai crede.

Outer Range
Outer Range

Confuzia asta întreținută din scenariu, în care privitorul știe mult mai puține decât personajul, funcționează deocamdată în favoarea serialului. La jumătatea sezonului încă nu mi-e clar cine sunt băieții buni și cine sunt băieții răi – de altfel o emblemă a neo-westernului, care dinamitează pretenția morală a western-ului clasic și lasă ușa larg deschisă pentru tot felul de ambiguități și ambivalențe. Evident toate personajele astea – fiecare cu propria cunoaștere limitată și toți cu intenții obscure – vor trebui adunate la un moment dat într-o explicație coerentă. Sper doar ca lucrul ăsta să se întâmple cât mai târziu în sezon. O dată pentru că în absența acestei ambiții de a aduce totul sub același acoperiș, diferitele centre de greutate nu se canibalizează reciproc, momentele rămân suspendate și poți să le apreciezi ca atare. În al doilea rând, încercarea de a le nivela și ordona într-un întreg – care trebuie să vină inevitabil – va fi cel mai probabil mai puțin valoroasă decât suma părților.

Serialul e disponibil pe Amazon Prime Video

 



Critic și jurnalist de film, absolvent al UNATC. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu, și a fost redactor la emisiunea Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame se ocupă de rubrica Watercooler Wednesdays – topul lunar al serialelor.