Un tur de forță forțat prin istoria genului horror – Monster: The Ed Gein Story
Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.
Monster: The Ed Gein Story (Ian Brennan, 2025)
Ed cine?
Dacă nu ești interesat în mod deosebit de zona true crime, probabil numele ăsta nu îți spune mare lucru. Sau nu îți spunea, pentru că, după trei săptămâni în topul global al serialelor Netflix de limbă engleză, e posibil să fi auzit câte ceva. Volumul 3 din seria Monster – antologie horror-biografică bazată pe cei mai notorii criminali care au fascinat America – îl distribuie pe Charlie Hunnam în rolul lui Ed Gein, hoț și profanator de cadavre și posibil criminal în serie (doar două victime confirmate); prins în 1957, Gein și-a petrecut restul zilelor într-un ospiciu, fiind declarat inapt pentru a fi judecat cu un diagnostic de schizofrenie.
Dacă ești însă și doar pe sfert cinefil, sigur ai auzit de Norman Bates. Poate ai uitat că îl chema Buffalo Bill, dar ți-l amintești probabil pe criminalul în serie vânat de FBI în Silence of the Lambs, care își forța victimele să se dea cu loțiune înainte să le omoare, pentru că urmărea să-și confecționeze un „costum” din pielea lor (flash forward spre un moment încă nedeterminat din această cronică, în care voi judeca moralist soundtrack-ul serialului: practica lui Buffalo Bill mi-a amintit de acest cântec „tribut”, pe cât de problematic ca propunere narativă, pe atât de irezistibil groovy). În fine, chiar și fără să-l fi văzut vreodată, ești la curent cu subiectul și impactul cultural al The Texas Chain Saw Massacre, și personajul său mânuitor de drujbă, Leatherface.
Aceste trei personaje fictive sunt mai mult sau mai puțin inspirate de povestea reală a lui Ed Gein. Pentru Psycho, Hitchcock a mizat pe relația traumatică cu o mamă posesivă și intransigentă, celelalte două filme și-au construit personajul pe baza practicilor taxidermiste ale lui Gein, mai întâi cu cadavre dezgropate din cimitirele locale din Wisconsin, apoi cu victime pe care le-a împușcat.
The Ed Gein Story, mai mult decât precedentele din antologia tematică Monster creată de Ryan Murphy și Ian Brennan pentru Netflix (despre Jeffrey Dahmer respectiv frații Menendez), a reușit să împartă apele: de o parte spectatorii (mulți), de cealaltă criticii (intransigenți). În mâlul moralist care desparte aceste ape, s-ar putea scrijeli celebra anatemă a lui Rivette în legătură cu acel travling estetizant, și ca atare abject, din Kapo, care ar descalifica întregul film și pe regizorul care a putut comite așa ceva (anume să exploateze moartea – chiar și fictivă – a unui personaj dintr-un lagăr nazist). Că să depășim din start acest impas, criticii au dreptate, The Ed Gein Story e rău. Nu prost, rău: indecent, obscen, condamnabil etic prin anumite alegeri estetice. Genul ăsta de transgresiuni sunt la tot pasul (în special în alegerile muzicale care ilustrează vesel hobby-urile aberante ale lui Gein), dar devin cu adevărat evidente în scenele cu Ted Bundy, criminal în serie activ în anii ’70: lovită cu o cheie franceză, victima execută o piruetă pentru a ateriza cu falca pe geamul mașinii (dincolo de care e poziționată camera), scurgându-se apoi aproape comic spre asfalt; într-o scenă ulterioară, Bundy se pune pe dezmembrat cu fierestrăul în timp ce suntem invitați să join the fun pe acordurile de la Gimme Shelter. The Ed Gein Story e în același timp și prost, dacă judecăm ansamblul după cele mai penibile momente ale sale (poate nu foarte multe, dar abisale). Dar e și un film care țintește foarte sus, nu doar în „fărădelegile” lui, dar și în meta-narațiunile pe care le livrează și în ambițiile sale creative, pe care te forțează să le apreciezi disonant, în ciuda wtf-urilor care nu-ți dau pace. Asemenea personajului pe care îl pune în centru, se înfățișează ca un produs schizoid.
Reprimat sexual și dependent emoțional de o mamă cu vederi puritane, molcomul Ed e stârnit la acțiune de pozele și poveștile din lagărele naziste care încep să circule spre sfârșitul războiului, și de prelucrările „artistice” ale acestor traume în revistele pulp. E plin internetul de conținut de tipul „fact or fiction” pe marginea serialului, sau de „nemulțumiri” că Charlie Hunnam nu-i prea seamănă lui Gein, iar vocea și manierismele la care se dedă actorul sunt aproape o parodie a acelui vechi clișeu al netotului cu voce blajină pe care nimeni nu l-ar suspecta de nimic. Aș putea să jur că Forrest Gump a fost o inspirație, există chiar și o scenă în care Gein o ia la fugă în mod asemănător, urmărit prin câmpurile dezghețate ale fermei lui din Wisconsin de evadați din lagărele naziste. Retrospectiv, această voce ridicolă poate să fie acolo și pentru un soi de detașare brechtiană – utilă pentru mai târziu când ni se va cere să empatizăm cu Ed, nu neapărat pe baza faptului că e un copil mare cu probleme mentale care nu știe ce face, cât pe baza conștientizării că e mai degrabă un concept cultural, o mască cu o voce (asemenea protagonistului care își confecționa măști din pielea jupuită de pe cadavre). Pe de altă parte serialul clar joacă atât de multe partide estetice simultan, încât te forțează să găsești conexiuni pentru decizii de regie/ scenariu care par atât de evident stupide, când de fapt ar putea fi explicate prin recursul la „atât s-a putut”.
Odată ce Ed pune mâna pe niște comics-uri S&M cu „The Bitch of Buchenwald” inspirate de Ilse Koch, începe un proces intern de normalizare a preocupărilor lui mai speciale legate de corpul uman/ sexualitate. Trigger-uit de un omor pe care îl provoacă oarecum fără intenție și mai ales de decesul mamei opresive („Only a mother could love you” era motto-ul ei), Ed rămâne singur pe lume și începe să-și inventeze prieteni imaginari, toate femei: Ilse Koch însăși (Vicky Krieps), cu care împarte un univers paralel (parte Wisconsin rural, parte lagăr de concentrare/ petrecere de naziști), mama lui (Laurie Metcalf) care-i șoptește de dincolo aceleași pilde despre cum femeile sunt „păcat” și o prietenă/ iubită (Suzanna Son) mare admiratoare a lui Wegee, și cu inclinații la fel de morbide ca protagonistul. În legătură cu acest din urmă personaj, serialul menține până la final o abordare duală: e singurul dintre cele 3 despre care nu știm sigur dacă e o halucinație, dar e și personajul care evoluează cel mai radical (deci neverosimil) în direcția susținerii preocupărilor lui Ed, îmboldindu-l la noi și noi acte de depravare. Cumva tot „ele” sunt de vină (chit că sunt produsul minții lui scindate), și evident că serialul a fost luat la țintă binemeritat pentru această abordare. O abordare mai degrabă leneșă, involuntar misogină, ale cărei mize în contextul actual probabil le-au scăpat creatorilor în elanul baroc de a construi în persona lui Ed Gein the ultimate serial killer, căruia nimic din ce e… omenesc, nu-i e străin (căci fiecare dintre aceste 3 „ajutoare” feminine sunt în varii proporții și fixații sexuale).
Pe lângă această ruptură orizontală în cronologia fărădelegilor lui Gein (curajos duse până acolo încât nici privitorul nu mai diferențiază planurile real vs halucinat), marea găselniță a serialului e de a integra o axă verticală, un fel de flash forward pentru a arăta influența lui Gein în cultura populară, țintind fără îndoială un soi de actualizare până în prezentul saturat de true crime. „You’re the one that can`t look away” le zice Gein unor vânători care au avut nenorocul să se rătăcească până în hambarul groazei, dar privește în cameră și e clar că vorbește și cu noi… înainte de a-i fugări pe intruși cu o drujbă à la Leatherface. Până la The Texas Chainsaw Massacre, serialul poposește mai întâi pe platoul Psycho unde tânărul actor Anthony Perkins nu-și poate ține sub control nervii în timp ce Alfred Hitchock îi prezintă ghiduș câteva dintre props-urile personajului Norman Bates, inspirat de Ed Gein.
Ca direcție și montaj, amestecul ăsta de timpuri, teme, motive – care se va tot repeta cu alți criminali în serie, fictivi sau nu – e chiar reușit. Îl trage în jos dialogul când expozitiv, când pueril. Cumva The Ed Gein Story își setează o țină înaltă, dar nu are încredere în publicul său că e destul de sofisticat să o înțeleagă fără să i se spună în față la ce se uită… but you still can’t look away. Îl ridică în sus contaminările constante dintre diferitele planuri narative/ temporale: de pildă atunci când prietena lui Gein (Adeline, despre care ziceam că nu aflăm definitiv dacă e reală), e omorâtă în duș de Anthony Perkins pe platoul de la Psycho. „But who is the dreamer?” ar întreba David Lynch: Perkins, Norman Bates, Gein, Adeline… spectatorul generic al acestui ciclu al violenței și al punerii ei în scenă, în care arta imită viața care imită apoi arta? După cum mărturisește regizorul Tobe Hooper: protagonistul din The Texas Chainsaw Massacre a fost inspirat de Gein, dar ideea cu drujba i-a venit lui Hooper în timp ce aștepta plictisit la coadă într-un magazin de unelte, și se gândea cum să-și facă loc mai rapid spre casa de marcat. The Ed Gein Story se ridică deasupra mediei prin scene de genul ăsta, lucrate neted din mizanscenă și mereu în oglindă cu diagnosticul de schizofrenie pe care doctorii i l-au pus mai târziu lui Gein (ce e real și ce nu este jocul preferat pe care serialul îl propune privitorului). Surprinde și zeitgeistul noii ere a imaginii sintetice: aceste tranziții în care personajele se pierd în decorul altor filme și actorii se pierd în pielea personajelor pentru a se transforma în persoana reală care a inspirat filmul, e probabil cea mai bună aproximare a morphing-ului specific clipurilor AI.
Lucrurile devin însă cu adevărat interesante la „întoarcere” de pe diferitele platouri de filmare în timpul prezent al narațiunii (universul lui Ed Gein), afectat acum de un soi de „grandfather paradox” inversat: cultura populară, tot ce-a generat Ed Gein în urmașii lui, se întoarce ca inspirație pentru monstruozitățile comise mai departe de Gein cel din serial. Ed Gein cel adevărat n-a secerat pe nimeni cu drujba, și nici nu avea în casă scara lungă și sinistră pe care Psycho a înfipt-o adânc în mitologia horror și a filmelor cu criminali în serie. The Ed Gein Story însăși, ca produs cultural, se aruncă de voie bună în vârtejul media pe care încearcă să-l descrie: e clar că obsesia lui Gein de a nu-și dezamăgi mama – deși cu un oarecare corespondent în realitate – e filtrată consistent prin paradigma impusă de Psycho. De aici și motivul – aproape muzical – al scării interioare întunecate care duce aici (ca și în Psycho) la dormitorul mamei populat de câte un cadavru, sau doar de o voce. Într-un moment de maximă aberație camp, Gein – acum bătrân, medicat și aparent conștient de faptele sale și problemele mentale de care suferă –, are o ultimă halucinație în timp ce se îndreaptă spre lumină: la capătul scărilor îl așteaptă mama îmbrăcată în alb, o reuniune emoționantă, un timp al iertării și mândriei că „you made a name for us Geins”. Comentariu sarcastic asupra obsesiei celebrității sau al imperativului american de a-ți trăi visul, de a fi tu însuți? Poate ar funcționa dacă motivul pentru care Gein e acum iar un nume atât de recognoscibil nu e tocmai serialul care satirizează (sau omagiază, greu de zis) obsesia publicului pentru criminali în serie.
E totul în mintea lui Ed, pare să fie premisa cu care au plecat la drum autorii, în încercarea de a ne face să privim din interior, pentru ca apoi să ne ceară imposibilul: să empatizăm. Sau măcar să ne înrolăm – desigur la nivel de exercițiu intelectual impersonal – în această dimensiune Ed Gein c’est mois pe care o propune provocator: căci Ed Gein nu ar fi fost Ed Gein fără înfluența malefică a umanității care a rupt ceva în el (de la Holocaust, la habotnicia religioasă a mamei care l-a crescut, la intoleranța pentru expresii ale sexualității în afara normelor impuse). Dacă nici atât, măcar să fim recunoscători pentru că fără el n-am fi avut Psycho, Silence of the Lambs și alte opere de artă care ne-au zguduit. Dar e până la urmă un exercițiu de sadism la care serialul își supune audiența, după ce exagerează fără bază grozăviile adevăratului Ed Gein – asta în timp ce pedalează fără jenă pe un alt clișeu leneș: încurajat de o asistentă să-și scrie memoriile (?!?) Ed se lasă resemnat pe mâna posterității (adică a creatorilor seriei Monster și Netflix care reușesc imposibilul cu fabulațiile lor puse în slujba unor teze îndoielnice: să defăimeze un criminal în serie). E limpede că de la un punct încolo asistăm la un abandon total al pretenției de coerență, strivită sub ambiția de a spune tot pe subiect; subiectul fiind nu atât Ed Gein, cât de ce ne uităm fascinați la el și la cei ca el. Astfel, The Ed Gein Story se articulează mai degrabă ca o succesiune de capitole, cel mult un eseu liber cu ambiții operatice (vezi scenele recurente cu Ed baletând cu drujba sub clar de lună ce sunt, totuși, superbe vizual), decât un story cu început, mijloc și sfârșit.
Și tocmai asta îl face atât de relevant pentru stadiul cinemaului mainstream astăzi. Privit în adâncimea soluțiilor creative pe care le propune, The Ed Gein Story pare în sine un produs al unei logici AI, glisând când fără efort, când sincopat, dar mai tot timpul fără busolă morală, între tot felul de estetici, stiluri și creații anterioare care ajung toate să ocupe aceeași unitate de spațiu-timp: mintea sfărâmată a lui Ed Gein, reconstruită fără dovezi din proiecțiile posterității pe care o bântuie.
Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.
Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.
