Un (foarte) personal top 10 al filmelor din 2021

15 Decembrie 2021

Iată că era momentul să apară și un top cu câțiva dintre non-suspecții de serviciu, sfidând, așadar, listele bombastice care ar include cu ochii închiși Titane sau Annette. De la an la an, constat cât de puține lucruri încă mă mai ating când trag linia invizibilă a anului, astfel încât mă bucură că aceste 10 filme au ajuns la mine. (Singurul motiv pentru care lista asta e lipsită de Apichatpong Weerasethakul, Nadav Lapid și Ryusuke Hamaguchi este că subsemnata n-a apucat să le vadă filmele; de corectat anul viitor).

 

  1. Shiva Baby (r. Emma Seligman)

Shiva Baby
Shiva Baby

La o înmormântare de familie, unde e târâtă de părinți, spre propria groază, Danielle (Rachel Sennott) dă simultan peste o fostă iubită și un actual sugar daddy – i se descompune întreaga narațiune socială pe care o construise rotund și i se ciocnesc lumile. Această scurtă satiră de moravuri claustrofobizată, de apartament, unde se mânâncă obsesiv-compulsiv, aduce aminte de delirul din Mother! (r. Darren Aronofsky, 2017) – Danielle, câteodată oripilată, alteori plictisită, transpiră de nervi, înfulecă brioșe și trage cu urechea pe la colțuri, se pune în genunchi, se taie la picior cu un cui, se spovedește în fața familiei extinse. Lui Seligman îi iese de minune melanjul dintre horror și comic, fără ca vreodată să transgreseze realismul poveștii: mizantropia protagonistei e scutul ei împotriva cocoloșelilor sau bârfelor rudelor de la înmormântare, pentru care niciodată n-o să fie suficientă. 

 

  1. Preparations to Be Together for an Unknown Period of Time (r. Lili Horvát)

Preparations to Be Together for an Unknown Period of Time
Preparations to Be Together for an Unknown Period of Time

Unul dintre filmele pe care le-am văzut anul trecut, dar au ajuns pe ecrane în România abia recent e Preparations to Be Together for an Unknown Period of Time (despre el am mai scris pe larg și aici), un romance maghiar foarte izbutit despre jocul de-a șoarecele și pisica între doi chirurgi care se caută unul pe altul fără ca celălalt s-o știe; astfel că, odată cu protagonista, treci de la o răsturnare de situație la alta – să fie oare totul o fabricație, să fie totul în mintea ei? Filmul bifează toate laitmotivele romantico-turistice fără ca vreo secundă să apese pedala prea tare: de la podul întâlnirii lor, pe care ea îl privește zi de zi, până la leșinul cauzat de iubire; dozajul reușit de Horvát într-un gen atât de squishy cum e filmul de dragoste m-a topit pur și simplu. 

 

  1. Benedetta (r. Paul Verhoeven)

Benedetta
Benedetta

Aș fi putut ghici fără probleme că Benedetta e un film verhoevian; e drăcos, blasfemios, concupiscent, implică două măicuțe excitate, stigmata, viziuni cu Iisus, o Charlotte Rampling care joacă o iscoadă, călugărițe care urmăresc prin peeping holes. Să mai zic și că apare ciuma bubonică sau că la un moment dat cade o cometă și se înroșește cerul? Nu știu cu precizie ce m-a făcut să mă îndrăgostesc de filmul ăsta, poate lejeritatea cu care emite atâtea blasfemii pe secundă, lăsând totuși la final senzația că am asistat la ceva pur și senzual? La fel ca protagonista despre care nu poți spune până la capăt dacă e sfântă sau se preface, nu-mi dau seama nici cum ar fi trebuit să iau filmul ăsta, care face cu ochiul atât la filmul lui Scorsese din 1988, The Last Temptation of Christ, cât și la The Devils, clasicul lui Ken Russell din 1971.

 

  1. The Portuguese Woman (r. Rita Azevedo Gomes)

The Portuguese Woman
The Portuguese Woman

Pe la jumătatea acestui film de epocă în straie pre-rafaelite, începe să ningă cu fulgi mari peste protagonistă; bucuria ei e așa mare, n-a văzut zăpadă niciodată. Ea e o stranieră pentru aceste meleaguri, o portugheză despre care se țes legende (ba c-ar fi vrăjitoare, ba c-ar fi adulterină). Povestea e laxă si rezumabilă în câteva cuvinte: soțul ei, nobilul Von Ketten, o lasă singură într-un conac italian părăsit, cu bebelușul ei și un munte de servitori, pentru a se alătura războiului. Portugheza n-are probleme să se adapteze, deși e încăpățânată în quest-ul ei de a rămâne pe perioadă nedeterminată în afara civilizației – modelează lut, adoptă un lup, cântă cu servitorii, adoarme pe blănurile reci ce-i servesc drept covoare. Timp de 11 ani, nu face altceva decât să aștepte. Minunăția propusă de acest film derivă din picturalitatea sa, obsesia bibilirii unor încadraturi statice. Nu în ultimul rând, artificiul unor detalii care sparg câteodată monotonia, cum ar fi cântecele off-tune ale unei femei din alte timpuri, care se tânguie pe lângă pereții fortăreței, înconjurată de câini.

 

  1. Petite Maman (r. Céline Sciamma)

Petite Maman
Petite Maman

Premisa filmului e fantastică: o fetiță și mama ei se întâlnesc în pădure, unde fac căsuțe în copaci, discută vrute și nevrute, se îmbrățișează, mănâncă. Twist-ul e că amândouă au aceeași vârstă, iar prima pare să se fi întors în timp, într-un moment de cotitură din viața mamei, la fel cum, în prezent, fetița tocmai trece prin momentul dramatic al morții bunicii. E un fel de amânare a trecerii timpului, o amânare a despărțirii de mamă și bunică (printre altele, în această fantezie caldă, fetița își cunoaște bunica în tinerețe și mai discută încă o dată cu ea). După mine, Petite Maman e cel mai izbutit film al lui Céline Sciamma de până acum. 

 

  1. What Do We See When We Look at the Sky (r. Alexandre Koberidze)

What do We See When We Look up the Sky
What do We See When We Look at the Sky

Un băiat și-o fată se întâlnesc pe stradă, stabilesc să se mai vadă și a doua zi și peste ei cade un blestem; nu se vor mai recunoaște niciodată, fiindcă înfățișările li se schimbă cu totul peste noapte. Se angajează în locuri adiacente, unde se privesc unul pe altul, se admiră, niciunuia nu-i trece prin cap să-și mărturisească pățania. Acest basm contemporan care te invită pur și simplu să contemplezi frumusețea orașului și a locuitorilor săi, fiecare cu tabieturile sale, cu o extra narațiune care arată felul în care circulă veștile prin rândul patrupezilor, e probabil cea mai frumoasă poezie a anului. Nu e numai ochiul lui Koberidze pentru lucrurile care în general scapă privirii, ci și montajul domol și bogăția gesturilor docu-ficționale care populează ecranul – o minge purtată de albia învolburată a râului. 

 

  1. Hygiène Sociale (r. Denis Côté)

Hygiene Sociale
Hygiene Sociale

Hygiène Sociale e remarcabil din două puncte de vedere: primul e combinația improbabilă între satira distanțării sociale și teatrul la cutie” (ar putea fi socotit drept o parodie a filmelor duetului Straub-Huillet), și al doilea, anacronismul dubios, inexplicabil, capricios și delicios al filmului. S-o luăm treptat: aici, protagonistul, Antonin, un dandy contemporan în straie victoriene, se ia la harță în 5 tablouri cu cinci femei (sora, amanta, soția, doamna de la taxe și impozite și fata pe care o jefuiește). Toți sunt statici, păstrează cel puțin un metru și jumătate între ei, iar aparatul de filmat îi privește, desigur, de la distanță. Limbajul e estetizarea până la refuz a unor expresii vulgare, eufemizarea gratuită (cum poți să spui cât mai prețios cu putință că îți duci veacul jefuind buzunare și trăind în Volkswagen-ul jerpelit al prietenului). Ar putea părea că nimic din toate astea n-are vreun sens, că asistăm la o farsă auctorială. Se prea poate, deși și de aici se pot trage niște sensuri – că Antonin ar fi într-o criză a masculinității, de pildă; că harababura în care e tras e kafkiană, sau că universul e împotriva lui. Oricum ar fi, Hygiène Sociale e de neratat pentru că rezumă cel mai bine zeitgeistul în care ne scăldăm de ceva vreme. 

 

  1. Pig (r. Michael Sarnoski)

Pig
Pig

Recunosc, deja casc când mai citesc câte un text despre ce rol dement și-a mai ales Nicolas Cage, în ce producție kamikaze s-a mai băgat (de pildă, cel ce dă foc Universului înveșmântat în latex, motociclistul apocaliptic, mahmurul opresat, luptătorul albinelor, lista e neexhaustivă). În Pig, mi se pare că atinge un apogeu al actoriei bressoniene – e camuflat într-un culegător de trufe sihastru care trăiește într-o pădure, doar cu porcul lui. E zdrențuros, mormăitor, tandru, cocârjat, face omlete și dă cu mătura. Cineva vine și-i fură porcul și îl umple de sânge. Ce face el? Rămâne așa, cu bubele la vedere, sângerând, și ia la puricat orașul în căutarea animalului său de companie (asta sună, evident, a Nicolas Cage). Filmul, o ciudățenie totală, între o tandrețe copleșitoare și un brutalism feroce, are structura asta de salată – ea se deschide treptat și lasă personajul la vedere – acest lățos răzbunător fusese cândva cel mai apreciat și mai inimos bucătar-șef din oraș. 

 

  1. The Green Knight (r. David Lowery)

The Green Knight
The Green Knight

Să nu vă mire faptul că plasez filmul ăsta atât de sus; l-am văzut de două ori și s-ar putea să mă mai întorc la el și la anul. E legenda arthuriană fără triumfalism, fără eroism sau bravură, e despre frica de moarte, minimizare, emasculare și mommy issues. Gawain (Dev Patel) intră într-un joc de Crăciun cu un Cavaler crengos, care ajunge la curte și îndeamnă pe orice curajos să-i taie capul, ca apoi, un an mai târziu, să aștepte cuminte în capela lui verde, unde să-i întoarcă favoarea înapoi. O face și pe asta și se împlinește anul – după lungi hopuri ca de basm, unde se perindă pe lângă uriași gulliverieni, îi readuce capul pe umeri unei tinere decapitate și câte și mai câte ocolișuri mitologice, ajunge la Cavaler, dar când să i se taie capul, el ezită, nu e gata. Lowery reușește să țeasă o variantă metaforizată a lumii, atât de fibroasă și texturată cum n-am mai văzut de mult într-un film de gen (poate doar la Robert Eggers); ar fi frivol să cataloghezi filmul ăsta ca o simplă plăcere estetică, el e doar un aliaj care facilitează sensuri. 

 

  1. Bergman Island (r. Mia Hansen-Løve)

Bergman Island
Bergman Island

N-am mințit când am zis că vorbim despre un top personal – cum aș fi putut să las să-mi scape acest exercițiu meta despre Ingmar Bergman, insula unde a creat, a trăit și s-a luptat cu demonii, și moștenirea lui în cinemaul contemporan? Încrengăturile meta sunt infinite. La primul strat, e un roman à clef despre relația dintre Mia Hansen-Løve și Olivier Assayas, dublată de protagoniștii jucați de Vicky Krieps și Tim Roth, extra dublată de protagoniștii din meta narațiunea pe care ei o creează pe insulă. Nu în ultimul rând, e despre blocajul creativ, despre ciocnirea dintre admirația față de mitologia creată în jurul lui Bergman și realitate (de pildă, iată, puțini adresează faptul că Bergman era un tiran misogin fără de care filmele sale n-ar fi avut cruzime). Iarăși, ar fi ușor de căzut în capcana simplității acestui film care arde încet; el are nevoie de timp și îngăduință din partea privitorului.



Critic de film și jurnalist, masterandă filmologie la UNATC. Colaborează cu revistele Scena9, Acoperișul de Sticlă, FILM, FILM Menu. La Films in Frame se ocupă de topul lunar de filme, precum și de editorialul de opiniem Panorama - publicat lunar într-o zi de joi. Când are timp liber, se retrage cu cortul în pădure, unde își imaginează vieți paralele și vulpi zburătoare.