Deși lumea spera că 2022 va aduce cu sine un moment de bine-meritată acalmie după cei doi ani furtunoși ai pandemiei – care, pe cât de devastatori pentru industrie, tot au oferit un număr impresionant de capodopere – n-a fost să fie: invazia Ucrainei de către Rusia a aruncat o umbră prelungă asupra întregului an, ducând, în domeniul cinematografiei și al artelor, la ample discuții despre rolul filmului în asemenea momente, despre boicoturi ale cinemaului rusesc și bielorus, dar și o amplă solidarizare cu milioanele de refugiați de război, mulți dintre aceștia fiind la rândul lor cineaști.

Chiar dacă filmul românesc s-a bucurat de o mare vizibilitate în circuitul festivalier internațional – cu filme precum R.M.N. (R. Cristian Mungiu), Metronom (R. Alexandru Belc) și Potemkiniștii (R. Radu Jude) la Cannes, care au rulat deja în cinematografe, sau Spre Nord (R. Mihai Mincan) și Ordinary Failures (R. Cristina Groșan) la Veneția, care vor intra în distribuție anul viitor – această vizibilitate nu s-a tradus însă și într-o popularitate a acestor filme la nivel local, nici în rândul publicului, nici printre critici. Populare s-au dovedit însă o mână de filme cu estetici mainstream lansate în a doua jumătate a anului: comedia Teambuilding (R. Matei Dima, Cosmin Nedelcu) și horror-ul Capra cu trei iezi (R. Victor Enache), marcând un vârf al ascensiunii filmului cu ambiții de masă în cinemaul românesc.

Pentru topul nostru de final de an ne-am oprit asupra filmelor de ficțiune-lungmetraj distribuite în sălile din România, cât și asupra scurtmetrajelor și documentarelor prezentate în festivaluri locale. Liderul detașat în clasamentele noastre este documentarul hibrid Pentru mine tu ești Ceaușescu, filmul de debut al regizorului Sebastian Mihăilescu, urmat de Radu Jude (cu patru voturi – două pentru scurtmetrajul Potemkiniștii, două pentru omnibusul Almanah Cinema), cu un top trei încheiat de două scurtmetraje ale unor foarte tineri cineaști: Berliner Kindl (r. Lucia Chicoș) și Amok (r. Balázs Turai). Într-un an în care lungmetrajul pare să fi dezamăgit, iată, singura opțiune este să ne întoarcem privirile către scurtmetraje.

Laura Mușat (scrie interviul lunii)

N-a fost un an grozav pentru filmul românesc, după un 2021 plin de lauri, însă dacă pui la socoteală și filmele românești lansate anul trecut în festivaluri, care abia anul acesta au ajuns în cinematografele din România, începi să ai ceva mai multe opțiuni. Ceea ce mă bucură pe mine anul acesta este defapt diversitatea peisajului cinematografic românesc – o diversitate pe care o aștept de mult. Dincolo de filmele care au succes în festivaluri, încep să apară din ce în ce mai multe filme cu succes la public. Și pentru că acest moment nu cred că trebuie trecut cu vederea, alături de cele trei titluri alese, am și o mențiune specială care merge către un film comercial. În ordine cronologică:

Pentru mine tu ești Ceaușescu (r. Sebastian Mihăilescu)

WOW. A fost singurul cuvânt pe care l-am putut scoate pe gură imediat după vizionare. Ce face Seb Mihăilescu cu acest film, îmbinând documentarul cu ficțiunea, este pur și simplu genial. Iar pentru subiectul ales – cine era și cum gândea Ceaușescu în tinerețe – ceva cu totul nou în cinematografia română de după 1990, ia puncte în plus. Un must-see.

Oameni de treabă (r. Paul Negoescu)

Pentru mine, Paul Negoescu este acel regizor simpatic și pentru publicul de festival, și pentru publicul larg din România. N-am ratat niciun film regizat de el și pot afirma cu încredere că Oameni de treabă este de departe cel mai reușit film al său. Cred că Paul și-a găsit, în sfârșit, un loc al lui și va deschide drumul unor regizori tineri, care vor să încerce și altceva. Oameni de treabă trebuie văzut pentru că este scris atât, dar atât de bine. Pentru că Iulian Postelnicu face (după părerea mea) al doilea cel mai bun rol din cariera sa de până acum (după Arest, în regia lui Andrei Cohn) și pentru că e genul de film inteligent, pe care îl poate viziona oricine.

Metronom (r. Alexandru Belc)

Este în lista asta nu pentru că ar fi fost vreo capodoperă, cât mai mult pentru că tratează perioada comunismului din perspectiva unor adolescenți și mi se pare important să fie vizionat de cât mai mulți tineri, născuți după 1990. Deși nici regia, nici distribuția nu mi s-au părut cele mai strălucite, filmul lui Belc, luat ca un tot, m-a făcut să mă întreb, pentru prima dată, cum a fost adolescența pentru părinții mei. M-a făcut să mă uit mai atent spre mine și libertatea de care mă bucur (dintotdeauna), să-mi pun întrebări despre comunism dintr-o cu totul altă perspectivă. 

Cred că fiecare dintre cele trei titluri a adus ceva nou în peisajul cinematografic românesc. Cât despre mențiune, aceasta îi este acordată filmului Capra cu trei iezi (r. Victor Enache). Avem atât de multe povești din folclor pe care le putem spune, mă bucur că în sfârșit a făcut cineva un pas în direcția asta.

Călin Boto (scrie rubrica Note de subsol)

Nu sunt multe de spus despre cinemaul românesc al acestui an, atâta doar că filmele mari din festivaluri, fie R.M.N. (R. Cristian Mungiu), Imaculat (R. Monica Stan, George Chiper-Lillemark), Miracol (R. Bogdan George Apetri) sau Metronom (R. Alexandru Belc), au fost de fapt mici. Așa cum l-am gândit, succintul meu clasament se referă la cele mai bune scenarii ale acestui an, ceea ce nu-i nici bine, nici rău, ci pur și simplu se referă la o a doua cultură a cinemaului, vizibilă mai ales când prima – cea a regiei – intră în criza ansamblului.  

Potemkiniștii (scenarist: Radu Jude)
Berliner Kindl (s. Lucia Chicoș, Emil Vasilache, Anca Munteanu, Andra Gheorghiu) & Vor veni ploi blânde (s. Lucia Chicoș, Emil Vasilache).

Se prea poate ca în scurt timp toată lumea să știe că Jude este (și) cel mai mare umorist al timpurilor lui, iar despre tăcerile din filmele Luciei Chicoș să se scrie eseuri. Târzii sau nu, mie mi-au fost revelații.

Pentru mine tu ești Ceaușescu (s. Sebastian Mihăilescu)

Cât despre Sebastian Mihăilescu, filmul său, impropriu spus „bazat pe un scenariu”, ci pe un concept ludic de forțare a realității, are puține șanse de a face școală sau proiect, iar tocmai de-asta încerc să-i prelungesc amintirea.

Flavia Dima (scrie rubrica The State of Cinema)

Un an cinematografic relativ slab în ce privește lungmetrajul, în ciuda unor selecții la Cannes și Veneția – fapt întrucâtva de așteptat: acum culegem „recolta” anilor de pandemie, după cum preconizam în 2020/21. Așadar, am decis să aleg câteva scurtmetraje realizate de trei foarte tinere cineaste – primele două sunt documentare experimentale, al treilea este o ficțiune narativă a unei cineaste care tocmai a debutat în lungmetraj documentar – care le anunță drept voci deja puternice, dar mai ales, drept unele de urmărit în anii ce vin, purtând stindardul unei noi generații de regizori care tocmai a ieșit de pe băncile școlii: un top ca un instantaneu al cinemaului prezent și viitor. (O să menționez și Potemkiniștii lui Radu Jude – dar cum sunt deja pe lista de final de an a lui Jonathan Rosenbaum pentru Screen Slate, n-au nevoie și de alte confirmări.)

A.I. Poetries of Female and Non-Female Beings in Gas Stations at Night (r. Cristina Iliescu)

Maybe There Is No Distance (r. Letiția Popa)

Berliner Kindl (r. Lucia Chicoș)

Ionuț Mareș (scrie interviurile pentru rubrica Emerging Voices și cea a consacraților)

Paradoxul anului cinematografic 2022 e că, deşi prezenţa filmelor româneşti în festivaluri nu a fost rea (sau, în orice caz, nu mai dezamăgitoare decât alte dăţi), majoritatea discuţiilor informale au pornit de la: „Ai văzut Teambuilding? A bătut un nou record de spectatori. Dar Mirciulică? Dar Capra cu trei iezi?”. Apariţia acestor trei filme populare în toamnă, unul după altul, realizate după reţete împrumutate din internaţionala cinema-ului comercial, dar aclimatizate pe sol românesc (ceea ce explică parţial succesul lor), a marcat un moment pe care istoria filmului românesc nu poate decât să îl consemneze în toată noutatea sa incontestabilă (şi pe care eu îl văd ca o simplă şi oarecum târzie intrare în normalitatea funcţionării unei industrii cinematografice). În tabăra cealaltă, a filmelor de festival, a doua parte a anului a adus câteva lungmetraje care mi s-au părut că şi-au luat pe umeri greutăţi mai mari decât s-a dovedit că pot duce – asta înseamnă că, chiar dacă la fiecare dintre ele am apreciat unele idei inspirate, o anume crispare/încrâncenare şi un soi de didacticism m-au împiedicat să le îmbrăţişez: R.M.N., Balaur, Marocco, Metronom, Oameni de treabă. Aşa că pentru acest top m-am oprit la cele două propuneri care mi-au oferit cele mai multe satisfacţii:  

Almanah Cinema. Şase filme scurte (r. Radu Jude) – un omnibus format din scurtmetraje de ficţiune, de animaţie şi eseu

Pentru mine tu eşti Ceauşescu (r. Sebastian Mihăilescu) – și un film hibrid.

În alegerea mea a contat şi prospeţimea şi libertatea formală mai mare pe care le etalează cele două filme. Lor le adaug, la egalitate, două superbe animaţii de scurtmetraj:

Amok (r. Balázs Turai) și Sasha (r. Serghei Chiviriga)

În final, merită consemnat şi că, după doi-trei ani în care am salutat efervescenţa documentarului, 2022 nu a fost la fel de generos în propuneri demne de reţinut. Să sperăm că e doar o excepţie. Ca să anticipez puţin lansările din 2023, nu ar trebui ratat thrillerul Spre Nord, de Mihai Mincan.  

Victor Morozov (scrie rubricile City Symphonies, Kinostalgia)

Almanah cinema. Șase filme scurte (r. Radu Jude)

Radu Jude rămâne singurul cineast român care propune o reflecție palpitantă și indispensabilă despre vârsta imaginii. Opera lui, care cu fiecare film nou, fie el scurt sau lung, împinge mereu mai departe această explorare formală și politică, reprezintă tot ce se face mai relevant, astăzi, la noi (și nu doar la noi) în materie de cinema.

Imaculat (r. Monica Stan & George Chiper-Lillemark)

Adaug în acest clasament și Imaculat, cel mai important lungmetraj de ficțiune autohton distribuit în 2022.

Andreea Pătru (scrie topul lunii)

Deși nu a fost un an slab din punct de vedere cinematografic, mi-a fost destul de greu să stabilesc o conexiune cu filmele românești. Cele câteva titluri confirmate de marile festivaluri nu și-au lăsat amprenta asupra mea la final de linie, însă am rămas cu niște experiențe de vizionare memorabile, printre ele numărându-se:

Potemkiniștii (r. Radu Jude) –  îmi aduc aminte de râsetele cu poftă la comedia lui Jude, premiată (și văzută) la Curtas Vila do Condo

Amok (r. Balázs Turai) – energia trepidantă din sală, parcă în ton cu ritmul montajului, de la proiecția Amok la Winterthur

Pentru mine tu ești Ceaușescu (r. Sebastian Mihăilescu) – bucuria descoperirii unei non-ficțiuni așa de curajoase în tratarea biografiei tânărului Ceaușescu precum cea din filmul lui Sebastian Mihăilescu.

Steve Rickinson (scrie rubrica Dok.cetera)

Prezentate în ordine aleatorie:

Apropierea (r. Botond Püsök)

Un an cam slab pentru documentarul românesc, care de altfel ocupă un loc onorabil în cinematografia mondială. Cu toate acestea, Apropierea s-a remarcat printr-o imersiune delicată și atentă în realitatea comunităților provinciale și puterea covârșitoare a religiei. În ciuda sensibilității subiectului abordat, documentarul de observație, câștigător al premiului cel mare la Festivalul de Film Astra, reușește să evite teritoriul senzaționalist. Rezultatul este un film versatil, o poveste atât personală, despre luptă și rezistență, cât și universală, despre perseverență.

Pentru mine tu ești Ceaușescu (r. Sebastian Mihăilescu)

Perspectiva mea asupra documentarului experimental multi-premiat al lui Sebastian Mihăilescu provine, fără îndoială, dintr-un context foarte diferit de cel al colegilor mei. Spre deosebire de mine, mulți dintre ei fac parte din aceeași grupă de vârstă (și, desigur, țară) ca și tinerii protagoniști. Cu toate acestea, filmul oferă o perspectivă fascinantă asupra unor evenimente exilate în paginile istoriei și a modului în care istoria respectivă este interpretată prin prisma poveștilor, miturilor și a legendelor. În opinia mea, realitățile comuniste și post-comuniste limitează în mod considerabil cinematografia contemporană a țării, având impact chiar și asupra celor mai renumite exemplare ale sale. Totuși, Pentru mine tu ești Ceaușescu nu reprezintă un (alt) rechizitoriu al anilor dictaturii, ci o privire asupra unor generații tinere care plutesc printr-o lume modernă în continuă schimbare, afectate atât de traumele trecutului, cât și de limitele morale existente în această lume a globalizării.

Mențiune onorabilă (scurtmetraj): Amok (r. Balázs Turai).

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri