Accesul publicului românesc la scurtmetraj este tot mai redus pe fondul restricțiilor cauzate de pandemie, diminuarea posibilităților de proiecție în săli adecvate și dispariția unui festival de film precum NexT-ul. Am ales așadar cinci filme scurte care discută tangențial despre dragoste, fie ea împlinită sau platonică, întâmpinând obstacole, fie în relații heterosexuale sau non heteronormative, în virtutea apropierii de Valentine’s Day. 

Catavento, r. João Rosas
(Portugalia, 2020, 40 min)

După Entrecampos (2012) și Maria do Mar (2015), regizorul João Rosas recuperează personajul lui Nicolau cinci ani mai târziu. Interpretat de Francisco Melo, Nicolau are acum 18 ani și se află în acea etapă a vieții în care trebuie să ia decizii care îi vor afecta viața de adult. Oscilează între alegerea unei cariere pragmatice, cu mai multe oportunități profesionale, și biologie, dar alegerea este dificultată mai ales de impresionarea unei fete de care crede că s-a îndrăgostit. Carlota, o fată de o condiție socială superioară, este opusul lui: asertivă și matură, cu o experiență amoroasă vădit mai extinsă decât el. Infatuarea protagonistului merge atât de departe încât planurile ei devin ale lui, luând decizia să urmeze o facultate de management. 
O reflexie portugheză a lui Antoine Doinel, Nicolau se dezvoltă sentimental acumulând informații, dar eșuând să le pună în practică. Curios, pune întrebări tuturor celor apropiați și așteaptă ca răspunsurile să îi dea scopul mult căutat în viață. Aflat în perioada experimentărilor, camera însoțește tânărul care se lasă purtat de val de orice prezență feminină din film, adesea prin vegetația luxuriantă a unui parc în care se desfășoară o mare parte din interacțiunile sale, sau pe plajă; imaginând un viitor diferit cu fiecare. Într-o scenă reprezentativă pentru personaj și asocierea profesionalului cu personalul, Nicolau scanează literalmente odată cu aparatul de filmat, toate fetele dintr-o bibliotecă, atribuindu-le interese fictive. Imaginile emană o nostalgie rohmeriană, cu plimbări romantice pe plajă și paleta cromatică predominant verde, indecizia amoroasă a lui Nicolau fiind reminescientă poveștilor morale care l-au inspirat pe regizorul francez. Analitic și trădat de limbajul corporal, cu umerii aplecați, Nicolau încearcă cu obstinație să-și croiască o poveste de dragoste, însă personajul său pare să fie mai atras de ideea de iubire decât de materializarea ei. João Rosas readuce un naturalism care părea uitat prin vitalitatea tinereții și incertitudinile care vin cu ea, iar continuarea nu poate decât să trezească un interes vecin cu anticipația romanticismului linklaterian. 

Symbiosis, r. Nadja Andrasev
(Franța, Ungaria, 2019, 13 min)

Symbiosis este singura animație din listă și mixează tehnici 2D, fotografie și colaj pentru a ilustra munca de investigație a unei femei înșelate de partener. Gelozia ei se transformă în curiozitate și o explorare a feminității, a corpurilor și a sexualității. Cu o fluiditate care emană senzualitate, stilul Nadjei Andrasev funcționează prin acumularea progresivă a eroticismului personajelor, adăugând straturi organice revindecate din lumea animală. Primul cadru setează tonul acestui spionaj, protagonista urmărind-o cu o fascinație nesănătoasă pe una din amantele suspectate. Cu o expresie de poker și o conștiinciozitate orientată către infamele dovezi ale infidelității, precum fire de păr străine, mesaje la ore nepotrivite, sau schimbări suspecte în comportamentul partenerului, Symbiosis expune aproape enciclopedic stereotipurile infidelității masculine. 

Asemănările cu habitatul animal merg până într-acolo încât una dintre aventuri se petrece într-o grădină zoologică, ducând competiția pentru un partener la un cu totul alt nivel: acela al competiției între femele, unde cel mai puternic exemplar din regnul animal câștigă. Nu e o coincidență apariția tot mai frecventă a lepidopterelor (ordinul de insecte care cuprinde fluturii), protagonista dezvoltând o manie voyeuristică comparabilă cu livrescul Colecționar al lui John Fowles, suvenirurile amantlâcurilor fiind etichetate și categorisite cu precizie. Estetica transparențelor, cu spații fluide separate de ferestre largi și ziduri translucide, contribuie și ea la analogia cu un insectar. Adaugând suspans, protagonista mimează comportamentul unui animal de pradă pândind momentul potrivit pentru un atac. Confruntarea se lasă însă așteptată, regizoarea direcționând clișeele către o rezoluție mult mai complexă decât aceea a definirii identității feminine printr-o relație. Obsesia comparațiilor trezește interesul pentru autocunoaștere și acceptare.

Symbiosis se poate vedea online aici.

Yulia & Juliet, r. Zara Dwinger
(Olanda, 2018, 11 min)

Un remake al tragediei lui William Shakespeare, Romeo și Julieta, Yulia & Juliet urmărește povestea de dragoste interzisă dintre două adolescente dintr-un centru de detenție juvenilă. Desigur, contextul diferit și evidenta schimbare a sexualității protagoniștilor aduce scenariul în contemporaneitate, însă scheletul rămâne același; două personalități opuse, aparținând unor clase sociale opuse, nutresc sentimente una pentru cealaltă în ciuda tuturor obstacolelor. Cu o fotografie amintind de Andrea Arnold și favorizând cadrele strânse, contrastul dintre cele două personaje e accentuat vizual: Yulia (interpretată de excelenta Sara Luna Zoric, protagonista debutului în lungmetraj al Enei Sendijarevic, Take Me Somewhere Nice) e rebelă, impulsivă, are părul vopsit în roz și nu ezită să spună ce gândește; Julia (Dylan Jongejans, actriță neprofesionistă), pe de altă parte, e o blondă introvertită și tăcută. Mizanscena accentuează sentimentul de claustrare și clandestinitate a relației, detaliile centrului pentru minori fiind în mare parte ocultate de profunzimea de câmp și iluminarea precară. Fetele se caută cu privirea în activități sportive de grup, printre gratiile unei case obscure a scărilor, comunicând prin intermediul sistemului de ventilație. Zara Dwinger omite contextul care le-a adus în situația detenției pe cele două protagoniste și se axează strict pe modul în care o poveste de dragoste se poate dezvolta în condiții precare. Eliberarea lui Juliet declanșează o serie de acțiuni care conduc către un cadru final memorabil, sugerând prin intermediul tranziției legătura puternică dintre cele două fete.

Undress Me, r. Victor Lindgren
(Suedia, 2013, 15 min)

Câștigător al Premiului Teddy pentru cel mai bun scurtmetraj la Berlinale în 2013, Undress Me începe cu tipica scenă a agățatului într-un bar. Chimia dintre cei doi protagoniști e palpabilă, iar totul pare să conducă în direcția unui tipic one night stand. Vizibil excitați, cei doi părăsesc barul pentru a merge acasă la Mikaela (Jana Bringlöv Ekspong). Tipul se prinde rapid că fata e diferită într-un mod care nu poate fi explicat decât de operația de schimbare de sex pe care protagonista a suferit-o. În ciuda revelației că Mikaela e transgender, cei doi merg acasă la ea, unde are loc o incursiune în sexualitatea celuilalt. Întrebările lui sunt directe, uneori amestecate cu o curiozitate care pendulează între fascinație și repulsie. E remarcabil cum în pofida sentimentelor contradictorii, bărbatul nu se poate opri din a atinge, a analiza și a explora corpul Mikaelei în același timp, într-un fel de (re)confirmare a propriei masculinități. Deși comentariile sunt vecine cu fobia, protagonista menține o postură demnă, sigură de sine. Sugestiv, dezbrăcarea nu o descoperă pe ea, ci îl expune pe el, în toată vulnerabilitatea sa în fața unui necunoscut de care este inexplicabil atras. Bărbatul solicită în mod constant reconfirmări, semn că întâlnirea este revelatoare și pentru (auto)descoperirea masculinității sale. Deși debordează de erotism, camera nu insistă asupra organelor genitale, cât explorează prin direcția privirilor corpurile care ne definesc. Victor Lindgren reușește să evite abordarea clișeistică a Mikaelei ca victimă, mutând centrul de greutate de pe el către ea. Dacă progresiv vedem cum perspectiva se transformă din excitare în obiectificare, paradoxal interesul lui pentru ea crește. 

Undress Me se poate vedea online aici.

Ellen is Leaving, r. Michelle Savill
(Noua Zeelandă, 2012, 15 min)

La prima vedere, Ellen și Hamish ilustrează un cuplu neozeelandez îndrăgostit ca în prima zi, întorsătura de situație fiind că ea pleacă într-o călătorie în Europa. Michelle Savill alege să exploreze exact momentul despărțirii a doi oameni care încă se iubesc în pofida dezvoltării narative a unei relații la distanță. Puțin plauzibil, printre pregătirile de călătorie pe care protagonista le face pentru a lăsa totul în ordine, se află și găsirea unei iubite substitut pentru Hamish. Legătura puternică dintre cei doi este ilustrată încă dinainte de a interacționa în fața camerei prin micile gesturi pe care le fac unul pentru celălalt. Într-o scenă tandră, Ellen descoperă complice semnificația cadourilor pe care Hamish i le-a pregătit pentru călătoriile sale, nimicuri cu valoare sentimentală care arată cât de bine o cunoaște. În logica filmului e de înțeles de ce protagonista vrea să găsească o înlocuitoare, iluminarea difuză încărcând emoțional interacțiunile dintre cei doi și făcând despărțirea iminentă palpabil de dureroasă. Gesturi mici de împărțire a cotidianului, precum tăiatul unghiilor sau împărțirea dușului dimineața, sunt scene care denotă afecțiune în familiaritate. Michelle Savill excelează în crearea atmosferei prin construirea unui univers în comun de așa manieră încât găsirea unei înlocuitoare apare ca o continuare a unei povești de dragoste, căreia niciunul dintre cei doi nu vrea să îi pună punct. 

Andreea Pătru

Critic de film și programmer, colaborează cu multiple festivaluri de film internaționale. Articolele sale au apărut în publicații precum Senses of Cinema, Kinoscope, Indiewire, Film Comment, Vague Visages și Desistfilm. În spaniolă a scris pentru Caimán Cuadernos de Cine, iar în română colaborează cu revista FILM. Este selecționer și coordonator al festivalului Tenerife Shorts.