7 filme în care vacanțele se termină prost

8 iulie, 2026

Prilejuri de a scăpa din haosul și stresul urban, călătoriile nu aduc cu sine aceeași liniște în universul cinemaului. Vacanțele în locuri exotice vin la pachet cu monștri neobișnuiți, iar o excursie în munți este decorul perfect pentru un horror psihologic populat de fantome și plin de situații extreme. Fie că vorbim de monștri reali sau imaginari de prin ape adânci sau din jungle întunecate, pericolul pare să pândească toate personajele care doar vor să se relaxeze într-un colț de lume liniștit.

Dacă nu vă plac filmele horror și/sau sângeroase, avem și câteva recomandări lipsite de alergături și omoruri. Pe un ton ușor mai realist, personajele își testează limitele emoționale și relațiile de cuplu pe fundal mediteraneean sau pe plaja unor mici lacuri rurale.

În luna iulie, redactorii și colaboratorii Films in Frame vă propun o selecție de filme numai bune de văzut doar după o vacanță relaxantă și lipsită de griji.

Spring (r. Aaron Moorhead, Justin Benson, 2014)

Multă vreme am evitat Italia ca destinație de vacanță. Mi se părea clișeică și îmbâcsită ca destinație. Body horror-ul romantic Spring m-a convins că e mișto totuși să fii turist în patria lui Pasolini, Pirandello și Pagliacci. Spring e o poveste simplă despre un american fugit de acasă ce se îndrăgostește de o femeie misterioasă, ceacâră în Polignano a Mare. Doar că dragostea e imposibilă din cauza însăși naturii femeii care i-a picat cu tronc și nu o să zic mai multe de atât.

Protagonistul nostru, Evan (Lou Taylor Pucci mai cunoscut din excelentul Thumbsucker) e un băiat sărac care ajunge să lucreze la o fermă în timp ce-și urmează relația posibil fatală cu ce ajunge să creadă că e dragostea vieții sale.

Filmul e atmosferic fără să te sperie, filmat clasic, cu cadre calculate să emane cât mai multă Italie, mai ales când apare americanul nostru în ele. Printr-o combinație de lumină naturală, muzică gravă și o colorizare de-a dreptul nesimțită, desaturată, duo-ul regizoral induce un fel de angoasă a mediului înconjurător, care te face să simți o neliniște pe timp de zi, fără să o dea în grotesc pe timp de noapte că nu era buget. Că tot vorbim de Puglia – cucina povera cinematografică!

De fapt cred că asta e și ideea centrală a filmelor celor doi de multe ori – ți se dă o idee și ți-o răstoarnă tematic în față. Romanța devine horror care devine iarăși romanță, o ciclicitate care merge mână în mână cu tema filmului.

Ce e interesant, dincolo de pasiunea pentru weird a duo-ului Benson & Moorhead e cât de mult se folosesc cei doi de frumusețea coastei italiene fără să o dea în aspirații de șarm discret al burgheziei și cât de multă atmosferă mulg dintr-o destinație frumoasă dar clișeică. Trăim în epoca filmelor Netflix făcute pe bani grei „în Europa” că asta cere la focus group consumatorul mediu. Ei, aici avem un horror cu mijloace restrânse unde „Europa” – Italia, Puglia – devine un personaj în sine, aș zice chiar personajul central. Astfel Spring ca un tot devine mai mult decât suma părților sale componente relativ modeste.

Pe mine Spring m-a atras în Puglia anul ăsta, ceea ce vă doresc și vouă. (Dragoș Costache)

Infinity Pool (r. Brandon Cronenberg, 2023)

Se prea poate ca această satiră bramburită și aburoasă despre masculinitate alfa să fi trecut neobservată; dar iată aici un film despre o oarecare vacanță, pe o oarecare insulă, care sună neașteptat de buñuelian (unde high-class-ul american se refugiază temporar pentru liniște și wellness, fără a o mai putea părăsi cu ușurință). De fapt, nu insula în sine, ci propria carne pare să fie imposibil de părăsit, căci acești indivizi, bărbați plăpânzi și nemângâiați își descoperă finalmente barbarismele, iar odată ce primesc un soi de libertate pentru a și le manifesta, nu-și mai doresc ei înșiși să plece. Brandon Cronenberg, care pare să fi preluat ștafeta de la tata David (în ultimii ani irizat-melancolic) transformă tradiționalul body horror într-o baie de fluide vâscoase sintetice, ape tulburi și fețe hâde, o confruntare de clone și halucinații oedipiene. Dar nu vă lăsați înșelați cu totul – filmul ăsta are mai mult spirit decât toate sezoanele White Lotus la un loc. (Georgiana Mușat)

Us (r. Jordan Peele, 2019)

Us e unul dintre filmele mele preferate. Familia Wilson pleacă în vacanță la o casă în pădure, unde trebuiau să se bucure de pauză, să fie într-o competiție prietenoasă cu vecinii, să se dea cu barca. Dar, vacanța ia o turnură mult mai dramatică și înfricoșătoare, iar Wilsonii ajung să se lupte pentru viața lor când sunt atacați de dublurile lor chitite pe răzbunare.

Nu e o coincidență că atacul se întâmplă în vacanță, un concept de altfel relativ nou în istoria omenirii, perioada în care lași munca de o parte și te relaxezi, ceva normal pentru mulți dintre noi, dar un lux pentru mulți alții. E un film despre clasă, America (în caz că titlul Us nu era un indiciu destul de mare), ce alegem să ignorăm ca să ne continuăm viața și consecințele acestei orbiri voluntare. Nu zic că o să te facă să nu mai mergi în vacanță la pădure, dar sigur o să te facă să eviți bâlciurile, în special casa aia cu oglinzi care te deformează. Eu una, deși știu că nu e rațional, m-am gândit săptămâni întregi dacă există o dublură a mea care o să mă atace în următoarea vacanță? Deocamdată nu s-a întâmplat, dar nu se știe niciodată. (Oana Filip)

Vara s-a sfârșit (r. Radu Potcoavă, 2016)

August 1999. Cernavodă. Eclipsă totală de Soare (parțial vizibilă din România). Un dom termic nădușește totul. În acest setting, Mircea (Nicholas Bohor), un băiat de-al locului, timid și oarecum închis în sine, se împrietenește cu Alex (Dan Hurduc), băiețaș de Pantelimon cu Walkman și BMX, venit să petreacă ce mai rămăsese din vacanța de vară la bunici. Există ceva extrem de wholesome în modul în care filmul gestionează relația firavă de prietenie între ei: Alex încearcă să-i facă lui Mircea instructajul în școala micilor bagabonțeli urbane (hip-hop cu înjurături & parte-n parte pe maidanul dintre blocuri), în timp ce Mircea încearcă să-i arate lui Alex viața au ralenti (înot în Dunăre, discuții interminabile despre orice și nimic). Totul prezentat cu răbdare, în planuri largi și secvențe lungi (în siajul realismului NCRist). De-a lungul câtorva zile întregi, îi tot urmărim pe cei doi copii plimbându-se pe străduțele în pantă și aproape pustii ale orașului. De înțeles de ce filmul, la momentul lansării sale în cinematografe, a nelămurit spectatorii. Primele două treimi sunt pline de momente insignifiante, tratate într-o cheie aproape documentară: un film de copii aparent fără un motor al acțiunii, altul decât copilăreala în sine. Maximul de tensiune este atins atunci când Mircea se julește la genunchi și Alex pare mai preocupat să vadă dacă nu cumva a pățit ceva bicla lui. Mint, mai e momentul când mama lui Mircea (Ofelia Popii) se supără foc la auzul muzicii băiatului de la București. Dar cam atât.

Apoi, în ultima treime, filmul face ceea ce s-ar numi code switching: schimbă brusc registrele. Aparent fără motiv. Altul decât să șocheze. Și, într-adevăr, șochează. Atât audiența, cât și critica au amendat faptul că Vara s-a sfârșit devine de la un punct încolo film horror. (O Balerca de Amontillado involuntară.) În ultima jumătate de oră, intensitatea este aproape de nesuportat: urmărim, cu aceeași privire documentară și răbdătoare din primele două acte, cum unul dintre personaje pică într-un malaxor moral. Aproape ca în Inima care-și spune taina, doar că într-un film cu copii. („Film cu copii, dar de nearătat la copii”, cum îl descrie un comentariu de pe Cinemagia.)

Istoria cinemaului horror românesc mă interesează în măsura în care nu prea există. Foarte puține filme de groază asumate ca atare (Domnișoara Christina, Aranca, Bodrog, Capra cu trei iezi), foarte multe reflexii horror ascunse prin măruntaiele unor filme realiste (finalul din Iacob, omul subteran din Prea târziu, spectrul fratelui mort din Visul lui Liviu, camera agențial-fantomatică din Sieranevada). De aceea țin mult la Vara s-a sfârșit – un horror-surpriză care reușește, în actul trei, să facă ceea ce filmele de groază nu prea mai reușesc: să-și bulverseze pe bune audiența. Un gest necugetat, bizar și toalmente punk, unul încă neapreciat suficient. (Cristian Eduard Drăgan)

Triangle of Sadness (r. Rüben Ostlund, 2022)

Eram la Cannes în 2022, când am văzut filmul – acesta fiind și primul meu film din filmografia lui Ostlund – și m-a șocat, realmente. Povestea urmărește un cuplu de modele și influenceri invitați într-o croazieră de lux care degenerează spectaculos, transformând satira socială într-un experiment despre putere, bani și instinctul de supraviețuire. Ce m-a impresionat a fost combinația dintre ironie, umor, kitsch și modul extrem de curajos al regizorului de a se juca cu ritmul, cu muzica, cu felul în care sunt filmate cele mai incomode și brutale secvențe. Este un film care nu își impune niciun fel de limite narative, în care povestea se transformă și te surprinde până la final. Probabil este o alegere evidentă, un film pe care majoritatea dintre voi l-ați văzut deja. Am cântărit mult dacă să-l recomand pe acesta sau Thelma and Louise (r. Ridley Scott, 1991) – un alt film din lista mea de favorite. Triangle of Sadness a câștigat datorită mesajului (deloc) subtil împotriva superficialității elitelor – de la influenceri care fac milioane din vanitate, la oligarhi ai modei cunoscuți la nivel global. Regizorul își conturează personajele cu cinism, chiar strident pe alocuri, oferind un portret satirizat, dar foarte viu al ființei umane. Filmul a luat Palme d’Or la Cannes, în 2022, Ostlund fiind unul dintre puținii regizori cu 2 astfel de premii – listă pe care a intrat și Cristian Mungiu după performanța de anul acesta, cu Fjord. (Laura Mușat)

Everyone Else (r. Maren Ade, 2009)

Cam de prin 2010 am început să asociez senzația dulce, cu o nuanță subtilă de amar, a vacanței cu filmul Everyone Else, scris și regizat de Maren Ade. Everyone Else e o comedie post-romantică pe stil european cu două personaje, apoi cu patru. Îți dă senzația unui remake după un film de Antonioni – dacă și numai dacă Antonioni ar fi avut mai des simțul umorului. E inventiv, onest și nonșalant, cu o distribuție foarte bună, din care se remarcă fără efort Birgit Minichmayr și Lars Eidinger. Îi simt încă, atunci când mă mai gândesc la el, scenele însorite și tristețea insinuată discret în câteva replici. E filmul pe care Ade l-a făcut înainte de mult mai faimosul Toni Erdmann, dar deja sunt evidente nonconformismul ei cuceritor și tentația de a căuta un adevăr simplu și uman în faptele cele mai mărunte – în acest caz, în derularea de zi cu zi a unei vacanțe pe care o recunoști în linii mari și, dacă nu ai trăit-o, pare că te așteaptă undeva să ți se întâmple. (Radu Toderici)

Stranger by the Lake (r. Alain Guiraudie, 2013)

O vacanță poate însemna un sejur la mare cu familia sau poate însemna câteva zile de cruising, adică întâlniri anonime între bărbați necunoscuți în locuri stabilite tacit de întreaga comunitate. Franck (Pierre Deladonchamps) revine consecvent la un lac din ruralul francez pentru a-și satisface, de multe ori, plictiseala mai mult decât apetitul sexual. Curând, însă, îl zărește pe Michel (Christophe Paou), frumusețe cu un look șaptezecist care înoată nepăsător și-i aruncă, plin de încredere de sine, zâmbete fugace și priviri ascunse. Cei doi intră în jocul tatonărilor și încercărilor de a genera gelozie și dorință, prin momente seci de sex anonim ce au loc peste tot prin pădurea învecinată. Scenele de acțiune erotică al fresco sunt întrerupte de small talk-ul despre vreme și bărbați. Ceva sufocant, poate chiar teatral, se formează din acest milieu rupt de lume și lipsit de orice ghidaj temporal, în care zilele de vară arată și se simt la fel.

Toată această construcție înăbușitoare – un loc restrâns, bărbați geloși și sex peste tot – nu poate răbufni decât în crime eficiente și lipsite de pasiune. O serie de crime în rândurile celor ce frecventează acele locuri nu trezește multă frică, iar rapid, lucrurile își reiau cursul, spre marea frustrare a polițistului care cercetează cazul. De fapt, la fel ca în Miséricorde (2024), misterul narativ și forțele puse în joc sunt absolut irelevante, niște tropi prin care Guiraudie exprimă fantezii reprimate, scoase din peșterile minții, acolo unde sexualul este vecin cu moartea. (Alex Petrescu)