Netflix + Noul Val Românesc = ♥

12 Mai 2020

La o simplă sondare, e incredibil câte titluri românești (de la filme nișate de artă, precum În Pronunțare, până la produse money-grab, vezi 5Gang) pot fi regăsite pe Netflix. Dincolo de plăcerea frivolă de a urmări un film românesc pe o astfel de platformă, am făcut o selecție minimală de filme ale noului val – un fel de must pentru orice cinefil care-și dorește să revizuie cinemaul românesc contemporan (și, probabil, unele dintre preferatele mele; hellas!, Polițist, adjectiv nu era pe lista lor). 

Formula Noului Val s-a dovedit ultra-atașantă – atât ca soluție economică și estetică (filmarea în spații puține, cu minim de resurse, în câteva personaje, utilizarea cadrelor lungi și a încadraturii fixe); rezultatul a fost un succes festivalier și critic neașteptat. La deja aproape două decenii de la apariția primelor filme (Marfa și banii, mai precis, e unanim acceptat ca un prim film al Noului Val), încă mai apar filme care preiau vinietele curentului (Marița, r. Cristi Iftime; Zavera, r. Andrei Gruzsniczki etc). În ciuda prolificității lor, puține dintre ele reușesc să se ridice la nivelul predecesoarelor. Unul dintre ele, cel mai recent exemplu din listă, e Pororoca (r. Constantin Popescu). Pe de altă parte, merită remarcat și efortul regizorilor care încearcă transgresiunea totală sau parțială a formulei, alunecând spre genuri mai populare sau mai ludice (Paul Negoescu, cu un comic edulcorat și tandru, un twist al buddy-films-urilor; Andrei Crețulescu, cu Charleston, o dramedie hiperstilizată despre doi bărbați care au iubit aceeași femeie). În fine, despre moartea sau reînvierea Noului Val se poate discuta mai amplu oricând – lista de mai jos încearcă doar să îl celebreze într-un mod cât mai simplu cu putință. 

 

  1. Marfa și banii (r. Cristi Puiu, 2001)
Marfa și banii
Marfa și banii

Conceput de Cristi Puiu și scenaristul Răzvan Rădulescu în forma unui road movie (aproximativ 80% din film se petrece într-o dubiță comercială, cu un punct de stație care privește mereu personajele din spate și lateral), Marfa și banii aducea în plus o serie de noutăți absolut izbitoare – pe de-o parte, după cum remarca Ovidiu Șimonca, era limbajul, modul în care se vorbea în film – erau personaje care vorbeau liber, la limita improvizației, uneori despre nimic, într-un jargon care odinioară era considerat inacceptabil. Pe de altă parte, după cum remarcă Andrei Gorzo în Lucruri care nu pot fi spuse altfel, nu limbajul frapa, ci felul în care Puiu revoluționa percepția timpului în cinemaul românesc. Cu alte cuvinte, nimicurile pe care personajele și le spuneau, într-un drum de 4 ore Constanța-București, pe drumuri de țară, pietruite sau asfaltate, traversând sate și gonind cu puțin peste viteza maximă legală, n-aveau nimic extraordinar; erau efectiv lucrurile pe care oamenii și le spun pentru a face timpul să treacă mai ușor. Spectatorul resimțea, odată cu personajele, într-un timp când real, când comprimat, călătoria celor trei – și devenea, în sensul ăsta, un soi de participant. Puiu a reluat tipul ăsta de unghi fals subiectiv și în alte filme, mereu cu un scop diferit – de pildă, în Sieranevada, el ar servi, de la un punct, perspectivei omului decedat, care umblă pe lângă cei dragi și asistă la propriul parastas. 

Din punct de vedere narativ, în Marfa și Banii lucrurile sunt totodată nuanțate – apare o pistă de thriller care niciodată nu e elucidată, iar obiectivul, în premisă unul simplu și imposibil de ratat (a transporta niște medicamente din provincie la București), devine o aventură de-a maturitatea și infantilismul deodată. În final, miza e maturizarea forțată a lui Ovidiu (Alexandru Papadopol), poreclit și Ovaru (ce mod mai ironic de a submina masculinitatea unui bărbat în devenire). 

 

  1. Autoportretul unei fete cuminți (r. Ana Lungu, 2017)
Autoportretul unei fete cuminți
Autoportretul unei fete cuminți

Atât Autoportretul unei fete cuminți cât și Un prinț și jumătate sunt despre un simbolic sindrom Peter Pan: adulți care încă mai copilăresc, care nu-și găsesc locul nicăieri și încearcă să se împace cumva cu maturitatea. Căutările astea, nelipsite de un soi de autoconfesiune sau auto-portretistică a regizoarei, sunt atât de tandre și relatable fiindcă vorbesc despre experiențe feminine acolo unde cinemaul românesc încă mai are lacune enorme. 

În Autoportretul…, așa cum remarcă Andra Petrescu aici, e vorba de o emancipare a protagonistei, Cristiana (Elena Popa) – atât față de figura paternă, cât și față de figura amantului, amândoi bărbați cu mai multă putere. Odată terminând facultatea, văzută singură într-un apartament, ea trebuie să-și croiască un drum pentru care nu e pregătită și nu știe cum să-l urmeze. Moftul de a avea un câine, dorință pe care Cristiana o exprimă în mod repetitiv, e de fapt ideea de a avea ceva (măcar o dată) doar al ei, de a lua o decizie care să fie exclusiv a ei. 

 

  1. Pororoca (r. Constantin Popescu, 2018)
Pororoca
Pororoca

Pororoca ar fi putut trece cu ușurință ca un fals observațional brutal despre degradarea fizică și morală a unui bărbat, după ce, într-un moment arbitrar, într-o zi oarecare, își ia ochii de pe fetița lui, iar ea dispare pur și simplu. Constantin Popescu face însă mult mai mult de atât – odată ce protagonistul se izolează de familie, coloana sonoră e populată de tot felul de zgomote și năluci care par să vină chiar din capul protagonistului. 

De ce îl recomand? 1. Pentru excelentul cadru-secvență al dispariției copilului (de 18 minute) – (virtuoso-ul directorului de imagine Liviu Marghidan) – unde, ca în Blow-Up, spectatorul știe că unul dintre copii urmează să dispară, dar, aidoma tatălui, îi e imposibil să descifreze momentul exact al producerii glitch-ului, fiindcă e “furat” de toată viața din cadru. 2. Pentru rolul pe care-l face Bogdan Dumitrache – cu siguranță cea mai spectaculoasă transformare din cinemaul românesc de până acum. 

 

  1. A fost sau n-a fost? (r. Corneliu Porumboiu, 2006)
A fost sau n-a fost?
A fost sau n-a fost?

Perceput în principiu ca o comedie socială (o sumă de vasluieni se adună la o emisiune obscură și-și perindă diverse scenarii revoluționare, încercând astfel să pretindă că au participat de fapt la ea în 1989), A fost sau n-a fost? e de fapt un film excelent despre cinema. În fapt, sunt două viziuni care în film se bat cap în cap: e partea statică, unde aparatul de filmat urmărește viețile obișnuite ale protagoniștilor, în cadre lungi; și mai e partea în care operatorul emisiunii, mânat de “felul în care se fac filmele mai nou”, își ia camera de filmat și începe să filmeze din mână; toate derapajele lui sunt comice (punând camera pe trepied, pare că de la un punct se plictisește de un discurs plicticos despre Platon și lasă imaginea să cadă lent în jos). 

A fost sau n-a fost? e un precursor al metodei comice a lui Porumboiu (preluată parțial de la Milos Forman) – pe care o folosește și în Comoara – e un umor al limbajului, dar și al felului în care se mișcă personajele în cadru (pornind de la o aliniere pe înălțime, până la mici gesturi comico-agasante, cum ar fi măzgălirea unei coli de hârtie).

 

  1. Eu când vreau să fluier, fluier (r. Florin Șerban, 2010)
Eu când vreau să fluier, fluier
Eu când vreau să fluier, fluier

Probabil că Eu când vreau să fluier… e o alegere mai puțin previzibilă decât celelalte filme de pe listă. La o a treia vizionare, însă, fișa aparent simplă a unui personaj problematic (un adolescent pușcăriaș urmează să fie eliberat din penitenciar în următoarele zile) e impecabil executată. Silviu (George Piștereanu) are un tic care-l face să clipească necontrolat – e o mică brută reprimată – încearcă să se ferească de micile sau marile ciocniri violente cu ceilalți deținuți și e kind hearted (încă de la începutul filmului, are gestul de a se îngriji și aranja pentru întâlnirea cu fratele mai mic, la care ține enorm). 

Totul pornește de la asta – mama, plecată de 8 ani în Italia, se întoarce în țară și vrea să-l ia cu ea pe mezin (pe care, se înțelege, Silviu l-a crescut mai mult singur). Marcat de neputință, protagonistul începe s-o ia pe arătură, din rău în mai rău, stricându-și eliberarea la fiecare pas. Aparent e tipul de schemă prin care personajului i se îngăduie orice doar fiindcă are un fond bun (până și distrugerile în masă pe care le face pot stârni empatie), însă substratul tragic al situațiilor e foarte bine jucat și dozat. Ca un ultim act de răzvrătire, e paradoxal că e atât de romantic încât s-o scoată la cafea pe ostatica lui, unde o sărută scurt pe buze și apoi rămâne rușinat în tăcere.

 

Georgiana Musat Georgiana Musat
Critic de film și jurnalist, masterandă filmologie la UNATC. Colaborează cu revistele Scena9, Acoperișul de Sticlă, FILM, FILM Menu. La Films in Frame se ocupă de Topul Lunii - publicat la început de lună, miercurea. Când are timp liber, se retrage cu cortul în pădure, unde își imaginează vieți paralele și vulpi zburătoare.