Cu un film nu se face primăvară, dar iată o listă de recomandări care merg perfect cu soarele de afară.

***

Neighbours (1952)

Regizor: Norman McLaren

Un stopmotion anti-război care a rezistat în timp și probabil că ar rezista și în spațiu ca suvenir ce marchează posesivitatea tipică speciei umane pentru civilizațiile care vor să ne cunoască. Violența comică se transformă treptat în realitatea zilei de azi în parabola lui McLaren și ne reamintește de absurditatea inerentă luptei asupra resurselor naturale. Pământul și frumusețile sale nu au nevoie de oameni pentru a respira în continuare, noi avem nevoie de ele. (Aura Badea)

Magueyes (1962)

Regizor: Rubén Gámez 

Magueyes este unul dintre puținele scurtmetraje rămase în urma lui Rubén Gámez, un cineast experimental mexican care a căpătat o alură mitică în cercurile cinefile din țara lui – un film care, deși axat pe un singur subiect vizual, obține prin intermediul montajului său analitic și a imaginii sale dinamice, ghidate de o simfonie de Dimitri Șostakovici, toată forța unei metafore politice cuprinzătoare, cu implicații în continuare cât se poate de stringente. Planta de Agave americana (maguey) este a doua cea mai importantă din agricultura mezoamericană după porumb, o suculentă care moare dacă ii se permite să înflorească – cu o amplă folosire în civilizația mexica: de la fibră pentru varii lucrări textile, la preparate culinare și cele mai semnificative băuturi alcoolice (pulque, mezcal, tequila). Urmărind procesul de recoltare a unei plantații de agave și violența pe care acest proces o implică asupra corpului plantelor, cât și reînflorirea (metaforă eternă a rezilienței) ulterioară a acestui câmp ce pare infinit, Gámez intuiește asupra războaielor sângeroase care au răvășit pâmânturile Mexicului – vezi scena de după recoltare, filmată aidoma unui masacru, amintind de masele de trupuri moarte împrăștiate pe străzi în urma căderii Tenochtitlan-ului – dar mai ales asupra puterii regenerative a poporului său, etern supraviețuitor. 

Mențiuni speciale: seria Wasteland (r. Jodie Mack, 2017-2021), Inflorescence (r. Nicolaas Schmidt, 2020), Flores (r. Jorge Jacome, 2017). (Flavia Dima)

Soylent Green (1973)

Regizor: Richard Fleischer 

Am trișat un pic, evident, dar nu din prețiozitate. Am întors tema topului pe martie pe toate părțile și îmi veneau în minte numai post-apocalipse zombie, cu natura care-și „reintră în drepturi”: vegetație luxuriantă care înghite lent mastodonți din beton și mașini abandonate. În felul ăsta am ajuns la Soylent Green, un eco-thriller SF la polul opus: betonul a înghițit natura (the usual suspects, încă de pe atunci: poluare, încălzire globală, suprapopulare). Charlton Heston și Edward G. Robinson joacă personajele principale, un polițist și bătrânul bibliotecar care îl ajută cu cazurile. Primit fără mare entuziasm la lansare, Soylent Green a devenit repede un film cult – contribuie din plin la asta figura inepuizabilă a lui Edward G. Robinson. Pentru cine l-a văzut, e destul de clar unde se îndreaptă povestea: există câteva minute prețioase de primăvară în acest film, imagini de arhivă. Personajul lui Robinson e hotărât să termine cu viața într-un centru de sinucidere asistată, care promite 20 de minute de extaz vizual pentru voluntarii care vor să ajute cu problema suprapopulării. Lungit pe un pat confortabil, cu cocktail-ul fatal curgându-i deja prin sânge, personajul se minunează cu ochii în lacrimi la frumusețea naturii pe care o cunoscuse în tinerețe: câmpii înflorite, caprioare, munți înverziți cu tot cu cascade, apus de soare cu păsărele și alte asemenea clișee. Într-o altă cameră, personajul lui Heston, venit prea târziu ca să îl salveze, asistă neputincios. Imaginile în sine sunt banale, emoția este mai mult decât reală. Robinson chiar a murit la câteva zile după terminarea filmărilor; se pare că bunul lui prieten Heston ar fi știut că Robinson e pe moarte și își joacă propriul recviem, și că asta chiar va fi ultima lui scenă. (Andrei Șendrea)

M. Butterfly (1993)

Regizor: David Cronenberg

În peisajul cibernetico-transgresiv care e opera lui David Cronenberg, M. Butterfly reprezintă o verigă cu atât mai însemnată – mai evidentă în amploarea gestului regizoral – cu cât rămâne în continuare prea puțin cunoscută. Interogat și întors cu susul în jos ca aici, exotismul – fantasma pentru un Orient sexualizat și seducător – era la pièce manquante din cabinetul de curiozități al acestui cineast obsesiv și coerent până la autoparodie. Mapamondul șaizecist din film e un tărâm plăsmuit și adus la viață prin puterea, mereu magică, a unui obiectiv, a unui ecleraj, a unor actori. Între două primăveri mai mult sau mai puțin metaforice – Revoluția Culturală din China și Mai 68-ul parizian –, filmul desfășoară harta imanentă a dorinței și a iluziei, mobilizând un joc de ecouri turbat între geopolitică, corporalitate și psihanaliză pentru a trasa conturul unei lumi paranoic de fluide, și cu atât mai pătrunzătoare. Privind această mostră a continuităților stranii dintre genuri, imagini și multiversuri incipiente, M. Butterfly reafirmă viziunea unui artist de geniu, pentru care anomalia, contaminarea și devianța constituie garanția că lumea de lângă noi încă ne mai poate surprinde. (Victor Morozov)

Boyhood (2014)

Regizor: Richard Linklater

Zilele trecute, din parcul pe care-l văd zilnic pe geam, am auzit chiote de copii care se certau pe leagăne, trotuarele prinseseră culoare cu forme bizare și de animale, iar strigătul unui puști care spunea „Mai stăăăăm” m-a făcut să mă gândesc că primăvara e aici și se simte. Niște imagini-clișeu, dar tot mi s-a părut absolut înduioșător că unele lucruri rămân aproape neschimbate și îmi sunt încă atât de vii. Pentru o clipă, am plonjat cu ei, acolo, întinsă pe iarbă și privind cerul, contemplând la te-miri-ce, exact ca Mason Jr., băiatul din Boyhood. În cele aproape trei ore din film, care surprind 12 ani din viața acestui tânăr, Mason evoluează de la puștiul de șase ani preocupat de soarta ratonilor la un băiat pe picioarele lui care se pregătește de colegiu și e gata să dea piept cu viața, cariera și dragostea. Un coming of age care surprinde unic scurgerea timpului. Iar asta poate funcționa ca un foarte bun și nostalgic (sau foarte înfricoșător?) exercițiu de reflecție acum, când totul o ia de la început și se desenează iar cu creta pe asfalt. 

Bonus: Blue Velvet (David Lynch), pentru începutul perfect și, în general, acea combinația de cruzime și frumusețe din film – cam așa e cum e și primăvara. (Anca Vancu)

Little Joe (2019)

Regizor: Jessica Hausner

Să luăm o plantă hibridă, făcută în laborator, care se hrănește cu atenție – e luxuriantă, îmbietoare și înțepătoare; când primește cuvinte frumoase, dă înapoi în polenu-i niște feromoni care îi paralizează de plăcere pe stăpâni. Cu timpul, se fac zeci, sute de plante ca ea, care ajung să stea pe noptierele oamenilor de știință. Imaginea e de o frumusețe miraculoasă – un roșu intens, un pigment imposibil de găsit în natură. Între timp, aparținătorii devin tot mai alienați, mai robotizați, mai lipsiți de empatie (Hausner se duce foarte puternic într-o zonă de înstrăinare de tip Invasion of the Body Snatchers – “my dog is not my dog!”, precum și ectoplasmatică à la Vertigo), iar designerul acestui frankenstein botanic, o floare la rândul ei (e o roșcată într-o tunsoare lalea), rămâne cu remușcări. Nu e deloc clar dacă feromonii ăștia nu sunt autosugestivi – ideea că totul ar fi o proiecție, o plăsmuire, e perfect validă. 

Bonus: muzica lui Teiji Ito, cel care a acompaniat filmele Mayei Deren (neîntâmplător, se simte influența Mayei în filmul lui Hausner), o minunăție peste puterile acestui film. (Georgiana Mușat)

Apichatpong Weerasethakul

Mi-ar fi imposibil să scot în evidenţă un singur film dintre cele făcute de Apichatpong Weerasethakul, atunci când vine vorba de a semnala importanța pe care natura o are la cineastul thailandez. Sigur, parțial asta se întâmplă pentru că filmele sale încep să mi se amestece în minte. Însă motivul principal pentru neputința mea este că, la el, vegetația devine pur și simplu spațiul tuturor posibilităților (ar fi suficient să ne amintim de spiritele din Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives sau de finalul teribil din Memoria). Pădurea, cu al său mister, este poarta de intrare în subconștient, într-o stare de semi-hipnoză care ne permite să transcendem realitatea. (Ionuţ Mareş)

Another Round / Druk (2020)

Regizor: Thomas Vinterberg

Dintre toate, aș zice că pentru mine primăvara e energie – o energie ludică și plină de speranță, dar care, în ciuda neseriozității sale, are puterea de a mișca ceva pe dinăuntru. Cam așa aș descrie și filmul acesta, văzut în cazul meu tot într-o primăvară. Câștigător al premiului Oscar pentru cel mai bun film străin, Another Round este un dans șchiopătat al crizei de vârstă mijlocie, ce abundă în lipsa de satisfacții oferite de o viață anostă, și care se hrănește dintr-o aparentă curiozitate de-a gusta din plăcerea, libertatea și captivitatea venite din exces. Și poate și din prietenie, căci balansul nesigur al beției vine de multe ori în contexte de tovărășie.

Pe scurt, avem patru prieteni, toți profesori la liceu. Ei decid să pună în practică teoria unui psiholog norvegian conform căreia oamenii s-ar fi născut cu un deficit de alcool în sânge și că un consum moderat ne deschide mințile, ne face mai creativi și mai relaxați. Fiecare dintre ei acceptă provocarea cu o rigoare aproape științifică, sperând că le va face viața mai bună. Deși la început rezultatele sunt încurajatoare, situația scapă rapid de sub control. Așadar, de sus, filmul plonjează în cultura alcoolului din Danemarca și o traduce într-o coregrafie tragicomică ce pulsează între euforie și neputință, dar mai ales în toate emoțiile și dilemele dintre cele două. (Sabrina Canea)

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri