Top filme premiate cu Palme d’Or
Cu o săptămână înainte de a începe cea de-a 76-a ediția a Festivalului de la Cannes (16 și 28 mai), ne-am uitat în arhiva filmelor care au fost distinse cu Palme d’Or, cel mai prestigios premiu din competiție, și am selectat & povestit câteva dintre cele mai iubite filme câștigătoare. Cu o reputație mai mare decât Oscarul pentru cel mai bun film – cu care s-a aliniat doar de două ori în cei 75 de ani – în istoria Palme d’Or vom găsi filme revoluționare, dar și titluri excentrice sau reprobabile, însă care toate au ceva în comun: mereu stârnesc o masă de așteptări și un interes imens în rândul spectatorilor la nivel mondial.
Mai jos, așadar, o selecție subiectivă – și cu siguranță incompletă – din bagajul de filme-canon ale echipei, de văzut și revăzut oricând sau, cum bine spune unul dintre colegii noștri, care merită simțite. P.S. Și care sperăm că mai îndulcesc din gustul amărui al acestei ediții fără filme românești în competiție.
4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (Cristian Mungiu, 2007)
Întâmplarea a făcut să revăd recent, după mai mulți ani, la Cinemateca din Oslo, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile într-o copie pe peliculă, păstrată de Arhiva norvegiană. Mi s-a părut că filmul se ține foarte bine, la fix 16 ani de când câştiga Palme d’Or. Ce m-a frapat mai mult ca la orice altă vizionare a fost că nu l-am simțit ca reconstituirea unei epoci (sfârșitul teribililor ani ‘80). Sigur, distanța dintre momentul filmării (mijlocul anilor 2000) și momentul în care e plasată povestea era suficient de mică pentru ca unele spații, deopotrivă exterioare și interioare din geografia Bucureștiului, să nu necesite intervenții majore prin scenografie sau postproducție. Însă cred că senzația asta a venit din forța prin care scenariul (o întâmplare dramatică concentrată în doar câteva ore), regia (în special cadrele lungi, pline de tensiune), jocul actoricesc (cât de puternică poate să fie Anamaria Marinca!) și o imagine anticalofilă pulverizează artificialul inerent oricărui film plasat în trecut. (Ionuţ Mareş)
Taste of Cherry (Abbas Kiarostami, 1997)
N-am găsit un mod mai potrivit de a recomanda acest superb film decât printr-o replică reinterpretată, cum altfel?, dacă nu în versuri, așa cum numai filmele lui Kiarostami reușesc să transmită – privindu-le, simți că ai trăit o poezie.
Dacă te gândești la cele patru anotimpuri,
fiecare dintre ele îți oferă fructe.
Vara sunt fructe,
toamna, de asemenea.
Iarna vine cu alte fructe,
la fel și primăvara.
Nicio mamă nu și-ar putea umple frigiderul cu o atât de mare diversitate de fructe pentru copiii ei.
Nicio mamă nu ar putea să facă la fel de mult pentru copiii ei precum face Dumnezeu pentru creația Sa.
Vrei să refuzi toate astea?
Vrei să renunți la toate?
Vrei să renunți la gustul cireșelor?
(Anca Vancu)
Wild at Heart (David Lynch, 1990)
Un răspuns imposibil la o întrebare imposibilă – mult prea multe filme care au câștigat Palme d’Or contează enorm în canonul mare cât și-n al meu, personal, de la Brief Encounter, Roma, Citta Aperta și The Third Man, trecând prin Viridiana și Leopardul, vasta majoritate a câștigătorilor din anii șaizeci, șaptezeci & nouăzeci, până la Uncle Boonmee…, și chiar și aici ajung să omit – așa că am să mă aplec intenționat spre unul dintre cele mai ireverente titluri care au plecat acasă cu ramura aurită a Croazetei: Wild at Heart, de David Lynch.
În definitiv, e unul dintre filmele-sumă ale anilor nouăzeci: acest road movie care întoarce pe dos visul nostalgic Americana (vezi Paris, Texas ca și contrapondere) la finalul deceniului lui Reagan, certificat de deces și renaștere (cine-)scris la cald. Un vis decorticat de Lynch până când pentru a ajunge fix în inima întunericului, în pulsiunile sale cele mai violente și psihosexuale: o intenție anunțată încă de la crima sângeroasă și explicită din primele sale minute. Acesta este gamutul marelui cineast american, unul dintre ultimii cu adevărat mari, totodată gamutul culturii americane (a.e. hegemonice a cinemaului) prin care el a văzut cu atâta claritate – îmi vine în minte incredibila scenă de pe ringul de dans, între black metal și Elvis, secondată de superba secvență care a propulsat Wicked Game între melodiile definitorii ale deceniului. Claritatea asta presupune tocmai contopirea celor mai negre coșmaruri (Willem Dafoe, veritabil sleep paralysis demon cu dinții strepeziți și dresuri trase peste chip) cu visele cele mai incredibil de ușoare (orice scenă de dragoste între Sailor & Lula, printre cele mai frumoase din istoria filmului). Și cu o întrebare ultimă care va rămâne întotdeauna deschisă: există o salvare din ciclul etern al violenței? Cu binecuvântarea dată sub chipul dual al lui Sheryl Lee – totodată zâna Glinda și Laura Palmer – tot ce putem ști e că dragostea e singura opreliște a acestui drum pârjolit și însângerat. (Flavia Dima)
Fahrenheit 9/11 (Michael Moore, 2004)
N-am văzut toate filmele câștigătoare de Palme d’Or, însă din câte am văzut, două sunt foarte importante pentru mine. Pentru că regulile sunt reguli, am să aleg Fahrenheit 9/11 – documentarul semnat de Michael Moore, câștigător în 2004, care vorbește despre președinția lui George W. Bush, pornind de la modul fraudulos în care acesta a câștigat alegerile, relațiile familiei sale cu familia Bin Laden și războiul din Irak. Am revăzut de curând acest film și am simțit același gol în stomac și aceeași scârbă față de lăcomia, fățărnicia și aroganța pe care oamenii le pot avea. Un film la fel de important și actual azi ca și acum (aproape) 20 de ani, care îți demonstrează că politicienii (și conducătorii) americani nu sunt cu nimic diferiți față de cei ruși (pe care îi disprețuim cu toții, cu atât mai mult de când au pornit războiul din Ucraina) și că lumea nu este și nu va fi niciodată un loc sigur atâta timp cât politica marilor puteri va fi dominată de niște tirani ipocriți și însetați de putere. Îl recomand din tot sufletul. Indiferent de genul de film la care ești obișnuit să te uiți, pariez că acesta te va ține cu ochii ațintiți la ecran și îți va deschide noi perspective.
Închei prin a menționa și cel de-al doilea titlu din lista mea, pentru cei mai curioși (și cinefili) dintre voi – Parasite (Bong Joon Ho, 2019), un film despre care sunt convinsă că majoritatea ați auzit, o capodoperă din nenumărate motive pe care, dacă le-aș înșira, nu le-aș mai lăsa spațiu și colegilor, așadar mă rezum la cel mai important dintre toate: până la el, nu mai simțisem de mult o plăcere atât de viscerală de a viziona un film. A fost simply refreshing & mindblowing. (Laura Mușat)
The Ballad of Narayama (Shōhei Imamura, 1983)
Pentru Shōhei Imamura a existat întotdeauna un singur subiect demn de filmat: barbaria ascunsă în sânul umanității. Cu The Ballad of Narayama (Narayama bushikô), plonjeu într-un cătun izolat din Japonia de secol XIX, acest maestru al subversiunii realizează opusul unei reprezentări nostalgice: un film în care toate devianțele – de la zoofilie la firescul morții – se căptușesc convenabil cu alibiul istoriei și compun un fel de documentar posibil, dedicat unei specii turbate de om. Numai că această specie e fix bazinul demografic cu care Imamura și-a populat filmele: de la pornografi la ucigași în serie, opera lui depune mărturie despre perversiunile unei societăți postbelice în care totul, oficial, sună parcă prea frumos, în timp ce underground-ul colcăie de sensibilități radicale. Simultan un pas în lateral – e un film istoric – și o confruntare cum nu se poate mai fățișă cu permanenta sa obsesie pentru tot ce nu e conform, The Ballad of Narayama este o nouă mostră de proteism narativ și voluptate a actului de a filma din partea unui povestaș pe cât de alunecos, pe atât de subestimat. Nu o voi repeta suficient: filmele lui Shōhei Imamura trebuie, toate, să fie redescoperite urgent. (Victor Morozov)
The Tree of Life (Terrence Malick, 2011)
Nu de puține ori apar tot felul de bârfe cu privire la juriile canneze și alegerile lor. Că o capodoperă precum Carol ar fi putut lua râvnitul trofeu în 2015, dar nu a vrut Xavier Dolan; că un film important precum 120 BPM ar fi putut ieși învingător doi ani mai târziu, dar s-a opus Will Smith — majoritatea întâmplări nefericite. Însă, din când în când, se mai aliniază și astrele: cum ar fi în 2011, când în urma comentariilor antisemite făcute de Lars von Trier, juriul s-a mulțumit să recunoască preferatul din acel an, Melancholia, doar printr-un premiu pentru actorie (pentru Kirsten Dunst), și să acorde premiul cel mare lui The Tree of Life. Nu că filmul lui von Trier nu ar fi meritat aproape la fel de mult Palme d’Or-ul, însă capodopera lui Terrence Malick are ceva doar al ei.
Mai mult decât un film, e o experiență meditativă, aproape religioasă, fantasmagorică. Prima oră, în care Malick juxtapune aspecte aparent neînsemnate ale vieții de zi cu zi (de la copaci și apă la perdele în vânt și copii alergând după o mașină de fumigație, toate filmate cu o grație divină de Emmanuel Lubezki) cu răceala universului infinit, la a cărui naștere asistăm, e perfectă; ultimele douăzeci de minute, care surprind o posibilă viață de apoi și se numără printre cele mai frumoase imagini surprinse vreodată pe celuloid, sunt un adevărat miracol. E un film de o frumusețe rar întâlnită, perfect în toate imperfecțiunile lui, care trebuie/merită mai degrabă simțit. Unless you love (it), your life will flash by. (Laurențiu Paraschiv)
Un material colectiv, scris de redactorii noștri