Dragoste în toate culorile: 10 filme queer 🏳️🌈
Se apropie Bucharest Pride (21-29 iulie) și ne-am dorit să marcăm diversitatea și lupta pentru egalitate pentru comunitatea LGBTQIA+ cum ne pricepem mai bine: printr-o serie de filme care reprezintă o sărbătoare a istoriei și a artei queer. De la filme care aduc în lumina reflectoarelor subcultura drag, la filme provocatoare, devenite referință pentru cinema-ul queer, până la acele povești care scot din dulap iubirea nebună dintre doi prizonieri într-o închisoare.
Recomandările au fost făcute de redactorx și colaboratorx ai Films in Frame, critici de film, jurnaliști, regizori, cineaști, susținători ai iubirii libere.
***
Happy Together (r. Wong Kar-Wai, 1997)

Imagine me and you, I do
(e așa de frumos să vezi acest film la cinematograf cu persoana pe care o iubești)
I think about you day and night, it’s only right
(e și foarte greu, în același timp)
To think about the one you love and hold them tight
(acest film care m-a făcut să mă îndrăgostesc de tangourile lui Astor Piazzola)
So happy together
(printre altele:)
If I should call you up, invest a dime
(sper să ajung măcar odată la Buenos Aires înainte să mor)
And you say you belong to me, and ease my mind
(deși Argentina e un ținut al pierzaniei, aici)
Imagine how the world could be, so very fine
(țară în care iubirea trece fulgerător pe strada vegheată)
So happy together
(solitar în fiecare seară, în fața unui club stil colonial)
I can’t see me lovin’ nobody but you
(nu imi amintesc film mai frumos despre iubiri incompatibile și nestinse)
For all my life
(cu finalul său premonitoriu)
When you’re with me, baby, the skies’ll be blue
(cu cel mai sfâșietor dans din istorie)
For all my life
(nu-i niciun mister de rezolvat aici, nimic de neînțeles)
Ba-ba-ba-ba ba-ba-ba-ba ba-ba-ba ba-ba-ba-ba
(doar dacă n-ai iubit niciodată pe cineva)
Ba-ba-ba-ba ba-ba-ba-ba ba-ba-ba ba-ba-ba-ba
(doar dacă n-ai evadat niciodată într-un loc care e departe, departe)
Me and you, and you and me
(doar atunci scena cu walkman-ul rămâne neelucidată)
No matter how they toss the dice, it had to be
(doar atunci nu poți plânge când o vezi)
The only one for me is you, and you for me
(doar atunci mai enunți edicte despre dragoste)
So happy together
(doar dacă nu știi)
So happy together
(cum se simte)
And how is the weather?
(clipa în care)
So happy together
(se petrece în sfârșit)
We’re happy together
(acel lucru)
So happy together
(pe care ți l-ai imaginat)
Happy together
(de atâtea ori)
So happy together
(și simți că explodezi)
So happy together
(deși nu e chiar cum ți-ai închipuit că o să fie)
(Flavia Dima)
***
The Watermelon Woman (r. Cheryl Dunye, 1996)

Chiar dacă e un film de referință al noului cinema queer, am ales să-l includ aici fiindcă l-am văzut de curând și mi-a rămas în minte pentru autoreprezentare.
Jucată chiar de regizoare, Cheryl Dunye este o tânără cineastă aspirantă care lucrează într-un centru de închiriere de casete video (that’s so 90’s❤️), alături de prietena sa, la rândul ei afro-americană și queer. Cheryl își dorește foarte mult să facă un film despre o actriță afro-americană care joacă roluri obscure de mamie în filme din Hollywoodul anilor ‘30. Spre deosebire de ceilalți actori, pe genericele filmelor, ea este creditată sub un pseudonim: The Watermelon Woman. Pornind de la această premisă, filmul reușește o abordare formală curajoasă și degajată, îmbinând pelicula de 16mm cu textura granulată de casetă VHS, folosind cu iscusință intertitluri cu font jucăuș, „ca de reportaj”. În ciuda unui micro-buget de film indie (sau datorită, fiindcă pe alocuri pare filmat direct pe străzi) Dunye înfățișează cu lux de amănunte o lume care e, azi, pe cât de inaccesibilă, pe atât de relevantă: cea a femeilor queer afro-americane din Philadelphia anilor ‘90. (Cristina Iliescu)
***
Tropical malady (r. Apichatpong Weerasethakul, 2004)

În canicula și printre sunetele stratificate ale junglei, se iubesc Keng, un rezervist al armatei thailandeze, și Tong, un băiat de la țară. Lentoarea cadrelor curge în ritmul transpirației, iubirea lor pare la fel de necesară ca fiecare mică parte a faunei, până când unul dintre ei dispare, și aflăm că de fapt e tigrul care își schimbă forma, pe care iubitul lui ajunge să îl vâneze.
Să spun că filmele lui Apichatpong Weerasethakul sunt ca visele sună ca un clișeu, dar felul în care îți rămân în corp, într-o stare febrilă, nu poate fi comparat cu nimic altceva. Posibilitățile senzoriale infinite explorate în prima parte a filmului și limitările apropierii explorate în a doua, se îmbină într-o definiție a iubirii pe care niciun alt cineast nu ar putea să o atingă într-o formă pe cât de abstractă, pe atât de fizică.
În unele după amiezi de vară, adorm profund, sufocată de Tropical malady, și apoi mă trezesc, modificată. (Teona Galgoțiu)
***
Please Like Me (Josh Thomas, 2013-2016)

De Pride-ul ăsta recomand un serial care îmi aduce mult confort. Nu are un mesaj evident și răspicat politic, ci mai degrabă o atmosferă relaxată și povești despre viețile de zi cu zi ale unor oameni queer. E vorba de Please Like Me, serialul scris de Josh Thomas, comedian australian queer și pe spectrul autist. Empatizez mult cu Josh și modul lui de a interacționa cu ceilalți: spune adevărul în față, face glume răutăcioase câteodată, se ceartă, poate fi impulsiv și să se pună în situații absurde, dar până la finalul zilei arată că ține la cei din jur și că va fi acolo pentru ei, în modul său. Îmi dă speranță să văd personaje queer formând prietenii, relații și comunități, fie ele imperfecte. Și, până la urmă, e cât se poate de politic să ai speranță și să fii fericit ca persoană queer, în contextul în care suntem constant atacați de legi homofobe, hărțuiți pe stradă și arătați cu degetul. (Luca Istodor)
Please Like Me se poate vedea pe Netflix.
***
Tongues Untied (r. Marlon Riggs, 1989)

Cum poți explica sisteme opresive atât de adânc înrădăcinate ca patriarhatul sau rasismul? Marlon Riggs a răspuns la această întrebare printr-un film în mare parte autobiografic, care combină secvențe documentare, de ficțiune și performance-uri adresate către cameră. Între ironie și sinceritate, Tongues Untied navighează o multitudine de subiecte (rolurile de gen, epidemia de SIDA, rasismul instituțional, heteronormativitatea), prin numeroase abordări stilistice, pe care cinema-ul mainstream nu le-ar fi putut echilibra niciodată la fel de precis, sau cu același impact emoțional.
Filmul a stârnit numeroase reacții negative atunci când a fost difuzat la televizor de către PBS, însă s-a bucurat de o primire entuziastă din partea sferei intelectuale afro-americane – de exemplu bell hooks l-a lăudat drept o reprezentare mai nuanțată și inovatoare decât contemporanul (și mai cunoscutul), Paris is Burning (1990, r. Jennie Livingston). Spre deosebire de acesta, Tongues Untied nu s-a bucurat de același succes în zeitgeist-ul cultural, poate și din cauza aspirațiilor sale stilistice mai ambițioase, dar mai ales prin caracterul său profund militant, care se diferențiază de abordarea mai degrabă voyeuristică a lui Livingston.
Chiar și după 30 de ani de la lansare, Tongues Untied rămâne un film incomod și provocator, devenit între timp un punct de referință pentru cinema-ul queer, independent și afro-american. (Iulia Necșulescu)
***
Kaboom (r. Gregg Araki, 2010)

Cred că până la Kaboom, înțelegeam și aveam pretenția ca cinemaul queer să vină cu propuneri mult mai șlefuite, militante și complexe. E și primul film al lui Araki pe care l-am văzut, vara trecută, într-o toropeală ciudată. Nu zic totuși că n-ar fi un film șlefuit, ci dimpotrivă, în toată încercarea asta disperată a lui de a prelua din toate părțile, ajunge să se transforme dintr-o ciorbă rece într-o delicatesă. De la manii cultiste, SF, sitcom, slasher / murder mystery, avem în fața ochilor un coming-of-age queer la facultate, în care se dezleagă o narațiune pe formatul „cel ales va salva omenirea de la pieire”. Da, e „simplu, lejer, de vară”, e shallow și în același timp, construiește, cu un buget mic și mijloace reduse de expresie, mai mult printr-un fel de îmbinare inteligentă între imagini hiper-stilizate și dialog, un tablou SF camp, fără Bruce Willis sau Milla Jovovich. E și primul film premiat cu un Queer Palm la Cannes. Și da, sigur, am pretenția că putem fi de acord că un film precum Kaboom, în buimăceala sa genre-bending e la fel de interesant precum un film ca Days (2020) (r. Tsai Ming-liang).
M-au durut ochii la cele mai kitschoase tranziții între cadre și am râs isteric la secvența în care studenta vrăjitoare îi provoacă iubitei sale orgasme telepatice. E o prăjeală aproape construită să fie forgettable, dar e atât de tandră și cu picioarele pe pământ, încât nu e deloc. (Bogdan Balla)
***
Paris Is Burning (r. Jennie Livingstone, 1990)

Ce mai înseamnă un film queer când toate filmele sunt puțin queer? Probabil că apogeul a fost atins în 1990 de Paris Is Burning, documentarul lui Jennie Livingstone care, înainte de RuPaul’s Drag Race, Pose și Renaissance, aducea în lumina reflectoarelor subcultura drag cu o empatie fără precedent. Nu a fost prima oară când aceasta era surprinsă pe marele ecran (documentarul lui Frank Simon din 1968, The Queen, e și el fascinant), iar termenul vogue era deja pe buzele tuturor datorită Madonnei, însă niciodată aceasta nu a fost mai fascinant de privit decât aici. Un film electrizant despre apartenență și reinventare, Paris Is Burning e o adevărată lecție de viață: te înalță și te sfâșie în același timp. (Laurențiu Paraschiv)
***
Un chant d’amour (r. Jean Genet, 1950)

Un chant d’amour (1950) al lui Jean Genet, un film perfect și imposibil de liber. Mă interesează foarte mult actoria de acolo, cum câteva secvențe de dans par să fi contaminat toate celelalte gesturi ale filmului, dându-i o coregrafie mută. Altfel, povestea în sine, despre sexul provizoriu dintr-o închisoare, iubirea nebună a unui prizonier pentru un altul și frustrarea voyeuristică a paznicului conține întreg cinemaul de mai târziu al unui Fassbinder, atâta doar că Genet are o imaginație poetică mult mai simplă: florile genitale din Un chant d’amour, de pildă. Ce mi-ar plăcea o reeditare a Jurnalului unui hoț, tradusă și publicată la noi de Pandora în 2002: poppers pe hârtie.
Dar și: materialul bonus de la sfârșitul Aaron’s Russian Boy Orgy I (2001). Aaron Lawrence obișnuia să fie un actor porno american destul de în vogă prin anii 2000, cunoscut mai ales pentru filmele sale de călătorie. Ajuns în Est, a organizat niște orgii filmate în Rusia, Slovacia și Ucraina. La vremea aceea, băieții estici erau o mare fantezie internațională – limba străină, hipermasculinitatea spectaculară, noviciatul în capitalism (altfel spus, sărăcia) au făcut subiectul multor porno-uri vestice. Există inclusiv filme despre cât de exploatativă erau imaginația și practica acestora, de pildă The Fall of Communism as Seen in Gay Pornography al lui William E. Jones (1998) și Trup fără suflet (1996) al lui Wiktor Grodecki. Dar altceva mă interesează acum: cele trei minute de final ale acestei stranii orgii video moscovite, când Lawrence, ghidul său, Maxim, și cameramanul Vidkid Timo ies la lumină, merg în Piața Pușkin la primul McDonald’s rusesc și se așază la coada istoriei, de unde aruncă ocheade video unui băiat trist din apropiere. Înregistrarea asta surprinde la perfecție mizanscena conformismului, la fel de interesantă ca cea a rezistenței. (Călin Boto)
***
The Crying Game (r. Neil Jordan, 1992)

O specialistă a cinemaului irlandez din Dublin mi-a spus că nu mai arată The Crying Game la cursul dedicat, pentru că studenții îl găsesc „offensive”. Eu găsesc că studenții au cam uitat să se lase provocați de artă. Și că au început să reducă un film la mesajul lui manifest, ignorând faptul că ceea ce a făcut din cinema o chestie oarecum măreață, pentru care unii (nu puțini) și-au dat viața, nu sunt mesajele (mai mereu banale), ci felul în care sunt îmbrăcate în imagini și sunete. Or, Neil Jordan încă mai știa, în anii ’90 (urmând un film grozav ca Mona Lisa și anticipând minunatul The Butcher Boy), să le îmbrace pătrunzător și sexy.
The Crying Game e unul dintre filmele care chiar dau fumului de țigară dintr-un bar decadent, vocilor răgușite, străzilor apoase din noapte toate însemnele lor de noblețe. Cunosc puține filme care să facă din Londra finalului optzecist un infinit rezervor de intrigi care pulsează undeva în afara cadrului. Puține filme care să surprindă mai bine ființa grea, palpitând de sexualitate, care încă mai freamătă atunci când se crapă de ziuă, după o noapte lungă și desfrânată. Puține filme de o asemenea libertate narativă, când un eveniment mare dă în altul, și-apoi în altul, și-apoi în altul. Nu chiar Céline, dar un cocktail de sex, rasă, clasă, cu Jaye Davidson în rolul unei starlete trans, miez de întuneric exotic care bruiază rațiunea și compartimentările prea stricte, cele care nasc războiul. Un cocktail poate demodat, dar pe care îmi place să-l mai gust uneori, atunci când mă cuprinde dorul de o epocă periculoasă pe care n-am trăit-o. (Victor Morozov)
***
My Own Private Idaho (r. Gus Van Sant, 1991)

Acest road-movie shakespearian al lui Gus Van Sant e printre primele mele filme queer văzute și va ocupa mereu un loc special în inima mea, de forma și intensitatea pe care îl ocupă în inima lui Keanu Reeves un River Phoenix adormit. (Anca Vancu)

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri