5 filme pentru sezonul în care ne căutăm un împreună

17 noiembrie, 2025

Zilele se scurtează, iar gândurile se adună parcă mai greu. Odată cu sezonul rece se instalează un fenomen care a fost botezat de cultura pop cu numele de cuffing season. Pe scurt, e acea perioadă în care nevoia de a fi cu cineva – oricine, poate – devine mai apăsată. O dorință de a lega relații nu neapărat din compatibilitate profundă, ci din instinctul de a trece împreună peste frig, zilele monotone și sărbătorile de iarnă.

În cinema, această nevoie capătă forma unor legături fragile, născute mai degrabă dintr-o apropiere a circumstanțelor, cuplate cu un sentiment de singurătate. De la interioare încălzite de lumini difuze, până la orașe încețoșate și tăcute poveștile arată cum anotimpul rece devine fundalul pe care se întretaie sporadic destinele unor oameni ce poate nu s-ar fi apropiat în alte circumstanțe.

Laurence Anyways (2012, r. Xavier Dolan)

Iarna este evocată ca o stare a ființei, nu mai este doar un anotimp, prin cromatica saturată, cadre lente și o melancolie a muzicii care creează senzația unui sezon suspendat în nostalgie măsluită în reînviere. Iubirea dintre Laurence și Fred devine un adăpost emoțional

împotriva golului, exact cum fiecare cuffing season transformă iubirea într-un gest de supraviețuire. Cei doi nu se caută pentru că le e frig afară, ci pentru că în fiecare dintre ei ninge fără oprire. Suntem absorbiți într-o dragoste fisurată, care își devorează propriul contur în încercarea copleșitoare de a rămâne recognoscibilă. Laurence nu se schimbă: el se leapădă de un înveliș care a încetat să-l mai cuprindă. Tranziția sa nu e o transformare, ci o dezvăluire, un act de spovedanie a existenței. În jurul lui, lumea se destramă aproape ritualic, în timp ce el se dezbracă de un anotimp care nu i-a mai încăput. Fred, partenera lui, devine un trup liminal: iubită, martoră, fantomă. Relația lor e o dublă sinucidere afectivă în numele unei iubiri neistovite. În toată destrămarea asta febrilă a unei dorințe de a fi văzut complet, chiar și atunci când reflexia din oglindă te înspăimântă, descoperim că nu există, de fapt, acea fisură originară. E doar o odă a identității fluide: nevoia de a fi (re)cunoscut, nu în ciuda transformării, ci prin ea. (Ioana Satmari)

Tale of Cinema (2005, r. Hong Sang-soo)

Despre Hong Sang-Soo se discută mult în termeni de formulă – același set de ingrediente permutabile (artiști și relații în criză, întâlniri și reîntâlniri insolite, momentele de transcendență cotidiană și de metatextualitate, multe pachete de țigări și multe sticle de soju) pe care le folosește în filmele din etapa sa de maturitate. Or, Tale of Cinema, un film în film care pune sub semnul întrebării motivele pentru care practicăm ficțiunea și ce înțelegem prin aceasta, este un titlu esențial din opera sa bogată tocmai fiindcă e un soi de Magna Carta a acestei abordări: punctul generativ pentru acest corp filmografic care este, în sine, unul al atașamentului fugace, al singurătății împărtășite, al relațiilor trecătoare. (Flavia Dima)

Goodbye, Dragon Inn (2003, r. Tsai Ming-liang)

Tranziția spre sezonul rece al anului se desfășoară pe fundalul unei alienări universale. Un subterfugiu firesc este înclinarea balanței echilibrului mental spre activitatea solitară pe care o poate presupune cinematograful. Filmele lui Tsai Ming-liang, cu un instrumentar cinematografic consistent, vin în ajutorul exprimării acestei inerții învecinate cu o spirală descendentă. Goodbye, Dragon Inn surprinde relația concomitentă om-om și om-cinema. În acest cinema de o grandiozitate perimată, un loc iubit într-un trecut recent, uitat de cei care au acum acces la filme în căldura apartamentului lor, se proiectează pentru ultima dată filmul wuxia Dragon Inn. De altfel, este ultimul proiectat la acel cinema vreodată, care deja și-a pierdut funcția inițială. El deservește acum ca tărâm al întâlnirilor de-o noapte, duhuri solitare în căutare de duh-pereche, dublate de fantomele filmului desuet proiectat pe ecran. Corpurile lor sunt suspendate în inerție, parcă înghețate de vremea de afară. Niciunul dintre ei nu stabilește vreun contact real; toți sunt spectre care se perindă printre ruine, temători de posibilitățile dorinței carnale. Pentru evitarea unui posibil refuz romantic, refugiul în cinema devine indispensabil. Dar când și acesta dispare, hibernarea socială se transfigurează mai degrabă ca o cădere într-un abis izolat. (Alex Petrescu)

Who’s Minding the Store? (1963, r. Frank Tashlin)

Mai toate personajele lui Jerry Lewis sunt construite pe calapodul adolescentului întârziat cu suflet mare și nobil, chinuit de nepotrivirea cu standardele societății. În grimasele lui tâmpe e de citit, în fond, o mare frică de a nu aparține. Una dintre cele mai frumoase versiuni se poate descoperi în această colaborare târzie cu cineastul Frank Tashlin, o revenire în formă după mai multe titluri nereușite. E un film care izbutește să discute consumerismul și inechitatea socială prin prisma gagului fizic, trasformând nou apărutul department store într-un teren de joacă anarhist. În centrul poveștii e o idilă clasică, dar ce contează e felul în care aceasta se consumă într-o lume de plastic și abundență, printre cutii de conserve și perechi de pantofi. Tashlin și Lewis oferă aici o primă incursiune într-un topos postmodern-distopic, cu protagonistul pe post de electron liber în acest micro-oraș împăiat. Ciocnirea dintre fluidul și stângaciul Jerry și acest labirint static e în același timp metaforică (un fior amar aproape că virează în critică a capitalismului) și cât se poate de concretă, trecută prin raportul frustrat al omului cu obiecte de tot soiul. Who’s Minding the Store? e, la urma urmei, o operă avangardistă ascunsă într-un ambalaj de cadou hollywoodian. (Victor Morozov)

Fallen Leaves (2023, r. Aki Kaurismäki)

Un el și o ea. Singuri, fără perspective, duc o viață cât se poate de banală în capitala rece și tăcută a Finlandei. Se întâlnesc într-un bar de karaoke, ea îi dă numărul de telefon. El îl pierde și nu știe cum să mai dea de ea. Nu-i știe nici numele. Când, finalmente, se regăsesc, fac pași timizi unul spre celălalt, în speranța că vor găsi iubirea și viața va prinde sens. Un film nostalgic, superb regizat (de la modul în care e pusă lumină, la ritmul filmului și cromatica lui), care ar putea reaprinde speranța chiar și în sufletele celor mai resemnați dintre noi. Kaurismäki redă povestea de dragoste dintre două personaje care-și împărtășesc și își înțeleg unul altuia singurătatea, cu multă sensibilitate și o doză fină de umor. Un must-see pentru oricine, garantez că-i poate cuceri chiar și pe cei mai pretențioși dintre voi. (Laura Mușat)